Cuvintele din ochii verzi

XIII - O belea și o pacoste mică

La mulți ani sărbătoriților de azi, să fiți sănătoși și ocrotiți și binecuvântați cu fericire, împliniri și multă iubire!

Un nou capitol bonus. Se vede că am avut mai mult timp pentru scris 😊. Vă mulțumesc și vă sunt profund recunoscătoare că mă citiți în continuare!

*** 

„Să nu crezi că poți stabili cursul iubirii, căci ea, dacă te consideră vrednic, îți va îndrepta ea cursul" - Octavian Paler

***

A doua zi, Iris cu aceleași gânduri neclintite în minte de a pune capăt, venise la fabrică la fel de hotărâtă. Pentru faptul că ajunsese înaintea lui Zoltan, până la sosirea sa nu făcuse altceva decât să privească spre cotitura holului de unde el trebuia să apară. Iar când acesta apăruse, la fel ca și ea, primul lucru pe care îl făcuse fusese să privească către biroul ei. Privirile li se întâlniră imediat și ca doi complici, ca și când amândoi se bucurau de imaginea unuia celuilalt, nu renunțaseră la contactul lor vizual decât în clipa în care el intră în biroul său, întârziind preț de o clipă chiar și acest lucru să-l facă.

Cu ceaiul deja pregătit și cu mesajul scris pe tabletă, Iris îl urmă imediat.

— Bună dimineața! o salută și el, privind-o amănunțit, din cap până în picioare, plăcându-i foarte mult cum îi venea sarafanul de blugi de culoare roșie și tricoul alb cu care era îmbrăcată.

Iris îi puse cana cu ceai în partea sa dreaptă, apoi tableta în față și îl îndemnă să nu se mai uite la ea și să citească cuvintele scrise acolo.

Zoltan își desprinse cu greu privirea de la ea și citi cu un amestec de amuzament și surprindere, cererea ei:

— Vreau să-mi promiteți că nu mă veți mai săruta niciodată.

— Este o glumă, nu? Tu glumești cu prostia asta, scrisă aici.

Iris îi făcuse semn că nu și că cerea ei este cât se poate de serioasă.

Zoltan oftă, își coborî picioarele de pe birou, se ridică de pe scaun, ocoli biroul și veni în fața ei, apoi îi spuse cu o stăpânire de sine uimitoare:

— Și eu aș putea să te pun să-mi promiți același lucru. De ce mă privești atât de surprinsă? o întrebă el cu o atitudine trufașă, când o văzuse cât i se măriră de uimire acei ochi verzi și strălucitori, fără să aștepte vreun răspuns, ba chiar oferind tot el o explicație: Se pare că ai omis faptul că aseară tu m-ai sărutat pe mine prima. Nu eu am început de data asta.

Sentimentul de rușine era evident pe fața ei, iar Zoltan chiar se bucură de acea situație și mai ales de imaginea ei, cu acea roșeață în obraji și cu o intimidare ce i se reflecta și în privire și în limbajul corporal. I se părea atât de inocentă, din nou prea inocentă pentru el, dar și atât de ispititoare, prea ispititoare ca să mai țină cont de inocența ei. 

Însă cu toată stânjeneala ei, Iris tot avuse curajul să-i transmită ceea ce crede și să se apere prin următoarele cuvinte scrise pe tableta pe care o culese de pe biroul lui:

— Ah, sunteți un vulpoi de o șiretenie atât de iscusită! Dar să nu credeți că o să cad în manipularea dumneavoastră și că veți reuși să vă absolviți de orice vină.

— Recunosc, am și acest defect și câteodată îmi place să mă transform din King Kong în vulpoi. Aa, și să nu uităm că mai am și obiceiul să mă port ca un adevărat troglodit, îi zise el, amuzându-se de propriile ei cuvinte și ironizând-o fără nicio reținere, ca apoi să devină ceva mai serios și să continue să-i vorbească franc și despre adevărul lui: Dar greșești. Nu încerc să mă absolv de nicio vină, ci încerc să te fac să înțelegi că nu sunt unicul vinovat. Repet; aseară tu m-ai sărutat prima, când ai fi putut să alegi să te retragi, însă nu ai făcut-o.