Cuvintele din ochii verzi

XXIV - Lumea lui Zoltan (prima parte)

„Doamne ce-ai vrut să-mi ascunzi
când l-ai făcut pe cal?
Şi cine ai fi vrut să nu ştie
şi ce anume,
de-ai făcut plopul?!...
Pe mine când m-ai făcut
lacăt la ce poartă m-ai pus,
ce-ai încuiat cu mine
şi de cine?...” - Nichita Stănescu

***

Din parcarea restaurantului doamnei Victoria, Zoltan, complet răvășit, se duse la rulotă. Coborî din mașină la fel de gânditor cum fusese tot drumul, se duse direct la marginea platoului, se așeză pe iarbă și mai analiză încă o dată planul pe care deja îl uneltise. Știa că odată pus în aplicare își încalcă un jurământ pe care și-l făcuse lui însuși cu mult timp în urmă, dar la fel de bine știa că nu mai putea să poarte din nou același război cu părinții lui. Din cauza lor și a influenței de care se bucurau, trecuse prin momente destul de grele împreună cu Laura, care le afectase destul de mult relația și chiar și sănătatea ei. Nu putea să riște din nou. De data aceasta își dorea liniște, nu să-i demonstreze tatălui său că îi poate ține piept și că este suficient de independent și puternic încât să câștige în fața lui. Așa că hotărârea sa era definitivă, chiar dacă își va călca în picioare propriile promisiuni și principii.

— Ce zici, bătrâne, o facem și pe asta? îl întrebă el pe Thor, care, parcă simțind că în sufletul stăpânului său se dă o luptă, din clipa în care Zoltan se așeză pe iarbă, se apropie și mai mult de el și își puse capul în poala lui, privindu-l duios și asigurându-l că nu este singur.

Iar imediat ce îi fusese adresată acea întrebare, câinele lătrase ferm la stăpânul său, ca și cum îi oferise un răspuns. Zoltan, de parcă de aprobarea tovarășului său canin mai avea nevoie ca să ia o hotărâre finală, în timp ce-și scoase telefonul din buzunarul drept al blugilor săi negri, spuse:

—Așa zic și eu. Hai să o facem!

Îi scrise un mesaj mamei lui în care o anunță că peste o oră o așteaptă la restaurantul doamnei Victoria, ca să ia cina împreună.

Până la ora întâlnirii, își făcu un duș și se pregăti sufletește pentru ceea ce urma să facă.

Când ajunse la restaurant, mama lui era deja acolo și se arătă extrem bucuroasă de invitația primită:

— Fiule, m-ai făcut foarte fericită cu această invitație. Mă bucur tare mult că în sfârșit ți-ai făcut timp și pentru mine.

— Mă bucur să aud asta, îi zise și Zoltan, străduindu-se din răsputeri să simuleze acea bucurie.

— Am comandat eu deja pentru amândoi. Dar stai liniștit că am comandat ce știu că îți place. Ca să vezi că pot să țin cont și de ceea ce vrei tu, îl informă ea foarte mândră de reușita ei.

— Da, ce noroc pe mine, rosti Zoltan cu un strop de ironie pe care mama lui nu-l sesiză.

Pentru cineva care îl cunoaște cu adevărat pe Zoltan, ar fi fost vizibilă abținerea la care se supunea singur, după privirea lui întunecată, după înăsprirea trăsăturilor, după cum își încleșta maxilarul și după modul în care răsucea între degete și strângea în mână tacâmurile, dar toate acestea treceau total neobservate de femeia care se presupune că ar trebui să-l cunoască cel mai bine, mama lui.

Cât timp mâncaseră cele comandate de doamna Romanov, Zoltan participase la conversația banală întreținută de aceasta și așteptase cu o răbdare de o inteligență parșivă, până când considerase el că entuziasmul ei, cu acel timp petrecut împreună, crescuse suficient cât să nu-i poată refuza nimic și că este timpul să-i facă cunoscut motivul acelei invitații.