Cuvintele din ochii verzi

XXXIV - Amânări și ochiul lui Thor

„Unicul gând al vieții mele este el. Dacă totul ar pieri și n-ar rămâne decât el, eu aș continua să exist; iar dacă totul ar rămâne și el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriașă lume străină mie și mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru el e asemeni stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Eu sunt El. El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, așa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea ființă.” - Emily Brontë

***

Dimineața Iris se trezise de la razele soarelui ce pătrundeau prin fereastra mansardei și îi mângâiau chipul într-un mod jucăuș. Deschise ochii cu greu, clipind des și observând unde se află un zâmbet plin de încântare îi răsări pe buze amintindu-și de tot ceea ce trăise noaptea trecută. 

Simți brațele groase ale lui Zoltan cum îi înconjoară trupul și pe el lipit de spatele ei. Închise ochii și savură acea senzație de piele pe piele, respirația lui regulată pe care o simțea în păr și îmbrățișarea sa protectoare. Din dorința de a-l vedea se întoarse cu fața la el și-l privi cu o încântare enormă apărută pe chipul ei cicatrizat. Trăsăturile lui erau relaxate, părea liniștit și că nimic nu-l tulbură, elemente ce făcuseră ca acea lumină stelară, pe care ea o zărea uneori pe chipul lui, să fie și mai accentuată. I se părea atât de frumos și atât de ireal în acel moment în care îl studie amănunțit. 

Se sustrase ușor din brațele lui și de sub cearșaful cu care doar ea era învelită, se ridică de pe canapea cu mare grijă din dorința de a nu-l trezi. Zoltan mormăi ceva nedeslușit și își schimbă poziția. Se întinse pe spate, cu un picior ușor îndoit, cu celălalt perfect întins și cu brațele ridicate deasupra capului, strângând în palma dreaptă colțul de la pernă. Pletele lui rebele și negre erau răsfirate în mod dezordonat pe pernă și avea fața întoarsă către fereastra prin care razele soarelui coborau blând pe trupul masiv și gol și se împleteau perfect cu pielea lui bronzată excesiv, cu cerneala tatuajelor și cu negrul din păr și din barba lungă. Poziția lui făcuse ca liniile mușchilor săi să fie perfect conturate și lui Iris i se părea o poziție atât de masculină, reprezentativă pentru el și pentru felul său nonconformist, mai sălbatic și libertin de a fi încât realiză că greșise cu o seară în urmă când îi impuse să stea într-o poziție artistică aleasă de ea. Acea ipostază și expresia relaxată de pe chipul său din acel moment era o reprezentare perfectă pentru a fi transpusă într-un tablou și totodată cu mult mai potrivită decât își imaginase ea și sperase cu acel portret nud. 

Cum nu fuseseră prea multe ocazii în care ea să se trezească înaintea lui și cum știa că nu vor fi prea multe nici în viitor, ca să nu piardă o asemenea imagine cu el își luă în grabă telefonul de pe masă și îi făcuse o poză. Apoi se acoperi cu tricoul lui și se instală în fața șevaletului. Renunță hotărâtă la schița făcută cu o seară în urmă și începuse să lucreze la cea nouă. 

Trecuse aproximativ o oră în care Zoltan nu se mișcase din acea poziție spre bucuria lui Iris care profită din plin de fiecare minut în care se simțise plină de creativitate, iar talentul îi ghidă cu precizie mâna făcând ca tabloul să prindă viață din ce în ce mai mult. În clipa în care Zoltan începuse să se miște, să se întindă și să dea semne că se va trezi, îl privi cu atenție și cu o expresie plină de dragoste. I se părea adorabil să-l vadă pe King Kong-ul ei somnoros, cum se strâmbă din cauza razelor de soare ce-l orbise când deschise ochii, cum privi cu atenție în jurul său ca să-și dea seama unde se află și apoi ca să o găsească pe ea.

— Hei, Panseluță, ce faci acolo? De ce ai plecat de lângă mine? o întrebă el imediat ce o văzu în fața șevaletului privindu-l.

— Nu am mai putut să dorm, îi explică ea prin semne.