Cuvintele din ochii verzi

II - Confruntarea privirilor verzi

 „Eu trec prin zile pustii, ele trec prin mine. Nu trăiesc pentru nimeni și nimic și totuși se cheamă că trăiesc" - Hortensia Papadat Bengescu

***

Fabrica de porțelan, din oraș, avea o istorie de peste trei generații și cândva fusese emblema orașului și un element important pentru dezvoltarea acestuia. În trecut, majoritatea locuitorilor își câștigau existența de pe un post ocupat în cadrul fabricii, iar pentru mulți dintre ei acest loc de muncă reprezentase singurul din viața lor, intrând pe porțile fabricii pentru prima dată de foarte tineri și ieșind pentru ultima oară la vârsta pensionării. De asemenea, cândva creșterea populației a orașului fusese extrem de influențată de existența acestei fabrici, deoarece foarte mulți oameni au ales să își abandoneze locurile natale în avantajul unui loc de muncă stabil oferit de fabrică.

Odată cu trecerea timpului, dar și cu schimbarea conducerii, prestigiul ei se diminuase, traversând chiar și momente critice ce amenințau cu închiderea definitivă, la fel cum se întâmpla și în prezent.

În secția de design, cu câteva minute înainte de pauza de masă, tânăra cu chipul perfect, după concepția lui Zoltan, în timp ce își ștergea pensula de culoarea roșie cu care pictase niște maci superbi pe farfuria albă, de porțelan, din fața sa, privi descurajată pe fereastră, deoarece ploaia nu dădea semne că va conteni. Cauză ce o va obliga să renunțe la locul ei preferat din micuța livadă de meri, aflată în curtea fabricii, ci să mănânce în sala de mese cu toți ceilalți.

Trecuseră și cele câteva minute, iar tânăra, intrată în sala respectivă, se așeză la una dintre mesele rămase libere și abia apucă să își despacheteze sandvișul, când una dintre colege, o doamnă la vreo treizeci și cinci de ani, Maria, cu care mai interacționase și în trecut, o întrebă dacă poate lua loc la masa ocupată de ea. Aceasta, zâmbind prietenos la colega ei, îi făcu semn că da și imediat după ce Maria se instală pe scaunul ei, o întrebă:

— Iris, frumușico, tu ce faci, ai început să îți cauți un alt loc de muncă?

Ca drept răspuns de la interlocutoarea ei, aceasta primi doar o privire interogativă și o expresie ce indica nedumerirea fetei cu privire la întrebarea primită, motiv pentru care, femeia îi explică:

— Cum?! Tu nu ai auzit că mai mult ca sigur se va închide fabrica? Cică sunt șanse foarte puține ca dictatorul să își mai revină, iar doamna Hortensia a declarat că ea singură nu se poate ocupa de fabrică, pentru că și așa are mai multe bătăi de cap decât îi trebuie, și preferă să o lichideze.

— Nu mai duceți, măi, lumea în eroare cu zvonurile astea, că de-aia au început ăștia să își dea demisia pe capete și vom ajunge să se închidă fabrica din lipsă de personal, nu din alte motive. Vă spun sigur că fabrica nu se va închide. Veți vedea că așa este! Deși dictatorul nu mai poate să se ocupe de fabrică, din cauza sănătății, s-a întors fiul lui ca să îi țină locul și împreună cu doamna Hortensia să o scoată din impas. Așa că nu mai plecați urechile la toate bârfele! interveni în discuția lor, un domn care auzi întrebarea, de la una dintre mesele alăturate și care se arătă foarte revoltat pe zvonurile apărute.

— Păi, parcă fi-su era în pușcărie, nu? întrebă Maria foarte surprinsă de cele auzite.

— Și aceasta a fost tot o bârfă și nu se știe dacă într-adevăr a fost sau nu închis pentru moartea acelei fete și unde a fost el în toți acești ani. Însă îți spun sigur că acum s-a întors și că se ocupă de fabrică. Mașina aia mare și neagră, pe care ați văzut-o parcată în fața fabricii, este a lui.