Menajera Familiei Park

Capitolul 13. Nu Contează!

"*** Vreau să mă ridic dar îmi aud telefonul sunând, mă uit pe ecran și văd că este proprietarul. Am belit-o! ***"

Știu ce urmează, de ce nu am plătit chiria... Scuze nene dar nu am avut bani, mai așteaptă și tu puțin.

- Alo?
- Yaa, de ce nu mi-ai trimis banii pentru chirie? Iar întreținerea de ce nu ai plătit-o?
- Uitați, eu acum lucrez deci voi face rost de bani în scurt timp, dar mai aveți putina răbdare...
- Crezi că eu mănânc răbdare..? Uite fetițo, eu am nevoie de banii ăia imediat, plus ca vreau să vând mai repede apartamentul ăla...
- Care apartament?
- Al tău, nu ți-am spus?
- Ceee? Cum adică îl vindeți, eu unde voi sta?
- Crezi că pe mine mă interesează? Stai la maică-ta, de-abia aștept să scap de ea...
- Nu aveți nici un drept să mă dați afară, contractul nu a expirat!
- Ba da, de acum 4 zile, dar tu nu mi-ai răspuns la telefon atunci când te-am sunat, deci nu-i vina mea că nu știai.
- Yaa! Alo? Alo?

Mi-a închis. Al naibi nenorocit. Nu poate să-mi vândă apartamentul, eu unde dracu o să stau!?
Cred că mama are ceva de-a face cu asta și dacă am dreptate, a belit-o rău
O să ajung pe străzi din cauza ei și a alcoolul-ui, m-am săturat de toate și de toți... Aish, ce fac, ce fac?
Deja lacrimile și-au făcut apariția pe fața mea, nu mai pot să trăiesc în chinul ăsta, nu o mai suport pe mama, ea și scandalurile ei...

Vreau să cobor jos pentru a lua ceva dar simt că mă ia din nou amețeala, corpul meu parcă nu vrea să mă asculte, e ca și cum cad în gol.
Dar corpul meu nu va face contact cu podeaua deoarece abdomenul meu este tras de cineva, la cât de amețită sunt aproape că nu mai văd nimic...
Habar nu am ce se întâmplă dar știu că cineva mă ține strâns în brațe, încerc să-l țin și eu, chiar dacă nu știu cine e, dar picioarele mele parcă vor să o ia la goană. Trebuie neapărat să-mi fac o programare la doctor, tot ceea ce mi se întâmplă în ultimul timp, nu-i de bine.

Persoana de care sunt lipită, îmi mângâie ușor spatele iar cu cealaltă mână îmi mângâie părul, capul meu stă în scobitura gatului lui, la ce parfum are știu sigur cine e... Dar chiar nu-mi pasă, e prea confortabil iar eu nu sunt în stare să mai fac ceva...
Felul în care se joacă cu părul meu, mă face să am mici fiori pe spate, se simte foarte bine. Una din mâinile mele stă pe spatele lui iar cealaltă este pe lângă corp. Cred că mi se pare dar simt că mă strânge mai tare în brațe...inima lui bate la fel de tare ca a mea, probabil că l-am speriat. Cine știe ce mortăciune ajungeam dacă nu mă salva el din nou.....
Cum se face că îi rămân datoare mereu, când am leșinat în debara, el ma ajutat și nu i-am mulțumit cum se cuvine, de prietenul lui care a tăbărât pe mine, iar acum asta...omul ăsta va ajunge eroul meu, e de doamne ferește.

Stăm așa câteva minute , vreau să ies din îmbrățișare dacă o pot numi așa dar acesta mă strânge mai tare...

- Scuze dar trebuie să-mi fac treaba, îți mulțumesc pentru tot, pentru faptul că mă ajuți iar eu nu sunt în stare să te răsplătesc, îmi pare rău că te-am lovit la școală și pentru că ți-am făcut probleme cu iubita.
Ultima parte am spus-o puțin în scârbă, chiar nu-mi pasă dacă are probleme cu proasta aia din cauza mea, dar am zis și eu așa.
- Și mie îmi pare rău, pentru că am pus-o să se ia de tine la cafenea. Dar nu trebuie să îmi dai ceva în schimb pentru faptul că te ajut, o fac deoarece asta simt, nu vreau nimic în schimb.
- Îți mulțumesc! Spun și îl strâng în brațe mai tare. Era atât de liniștitor , terapeut să se facă, corpul meu era mai relaxat și amețeala trecuse încetul cu încetul.
Cred că trecuse mai bine de 15 minute iar noi tot îmbrățișați suntem.
Vreau să-i spun ceva dar el mi-o ia înainte...

-Hai să mergem la spital!
- Ce? De ce?
- Cum adică de ce? Era să leșini acum câteva minute iar asta nu e prima dată, trebuie să mergem la control, am să-ți fac o programare!
- Stai, stai, stai! În primul rând, nu am nimic, e doar o cădere de calciu, în al doilea rând, de ce să vi cu mine, mă pot duce și singură iar în al treilea rând nu trebuie să-ți faci griji, sunt bine!
- Nu îmi place când sunt mințit, știm amândoi că ai ceva iar eu vreau să te ajut, plus că nu ești în stare să mergi singură, dacă ți se face rău pe drum..!?
- Iei rolul de șef mult prea în serios...
- Adică?
- Nu am să pățesc nimic, îți promit că nu o să îți fac probleme...
- Tu încă te gândești la mine ca la un șef..?
- Nu înțeleg ce vrei să spui!
- Nu contează!
- Ba da, contează!
- Lasă, era o prostie...
- Știm amândoi ca aveai de gând să-mi spui ceva important, deci, spune-mi, nu am să te las în pace!

Brusc se îndepărtează de mine, mă privește serios, doar nu l-am enervat, nu?
Facem contact vizual cam mult timp dacă mă întrebi pe mine, ochii lui îi privesc pe ai mei într-un mod ciudat, pur și simplu încerc să-mi dau seama ce vrea să-mi spună dar se ascunde foarte bine...
Este agitat, parcă vrea să-mi spună ceva dar în același timp nu, mă uit nedumerită la el, încerc să-l citesc ca pe o carte deschisă dar el este una închisă ce nu poate fi citită, oricât de atent ai fi, niciodată nu vei putea citi ceva ce este închis.

- Ești bine?
- Nu!
- Ce ai?
Următorul lucru pe care îl simt sunt buzele lui peste ale mele. Nu eram șocată era puțin surprinsă, ceva din mine își dorea ceea ce se întâmplă acum, nu știu dacă este bine ce tocmai am făcut dar am răspuns sărutului, pot să-mi dau seama că este și el surprins.

Mă ridic pe vârfuri, mâinile mele sunt acum în jurul gâtului lui. El mă trage mai aproape acum corpurile noastre fiind lipite unul de altul. Mâna stângă stă pe spatele meu iar cea dreaptă sub bărbia mea.
Ăsta a fost unul dintre cele mai frumoase momente avute în ultimul timp, chiar dacă nu ne suportăm, amândoi ne dorim același lucru, sa fim apropiați, chiar dacă e nebunesc ceea ce se întâmplă, ăsta este adevărul, eu cel puțin îmi doresc să-i simt buzele mai des, știu că nu este bine dar încep să am sentimente pentru el, unele pe care trebuie să le opresc, sunt conștientă de faptul că este posibil să-și bată joc de mine dar acțiunile pe care le face, îmi dă de înțeles că nu e așa, poate și el simte ceva pentru mine, sau poate nu!?

Ceva ma făcut să ies din gândurile mele, acel ceva fiind faptul că am auzit pe cineva intrând în casă, Jimin nu avea nicio treabă, încă era lipit de mine, având în vedere că ne sărutam de ceva timp, am decis să ne despărțim, amândoi respiram greu, mâna lui stângă se plimba pe spatele meu, îmi era rușine așa că mi-am lăsat privirea în jos, l-am auzit chicotind. Asta a fost chiar adorabil.... Nimeni și nimic nu putea distruge acest moment, sau asta am crezut până când o voce pițigăiată își face apariția în raza noastră vizuală. Fix de asta aveam nevoie acum, de ce nu pot fi și eu fericită măcar pentru câteva momente, cu ce am greșit în viața asta....

- Ce dracu se întâmplă aici?
În momentul ăla eu și Jimin ne despărțim din acea " îmbrățișare" sau ce era. El se uită la mine iar eu la el după care ne îndreptăm privirea spre Lola, se vede cât de șocată era, văzându-ne in acea ipostază, nu prea ia picat bine...

- Am întrebat ceva și vreau un răspuns!
- La ce vrei răspuns!?
Spune Jimin în timp ce se uită serios la ea....
- Nu te face că nu ai auzit, de ce erați așa apropiați!?
- Ne sărutam, probleme!?
Deci să-i răspund, până la urmă ăsta era adevărul, o văd cum își mărește ochii după care se uită la Jimin, chiar și el se uita ciudat la mine, păi nu asta am făcut? Fata a vrut adevărul, iar ăsta e adevărul....

- Jimin, spune-mi că e o glumă...
- De ce nu pot avea parte de liniște..
- Yaa, Jimin!
- Hai să vorbim afară... Apropo, Theya, te rog să mă aștepți în cameră, vreau să vorbesc ceva cu tine..!
- A, ok!

A fost cel mai ciudat "ok" spus vreodată, nu știu dacă să merg sau nu, dar până la urmă decid să fac ceea ce mi-a spus...