Menajera Familiei Park

Capitolul 9. Îți rămân datoare

**Arată destul de bine cei drept, o așa față și-ar dori mulți. Când dau să mă ridic simt două brațe în jurul abdomenului meu.
- Te rog nu pleca, nu mă lăsa și tu ca ai mei, te rog nu..
- Nu mai plânge, nu voi pleca nicăieri, am să stau cu tine... Nu ai de ce să-ți fie frică!
- Ba da, am. Îmi este frică de ei.....*****

La naiba! Am vorbit prea mult. Îmi șterg repede lacrimile. Dau să mă ridic din pat, dar la scurt timp realizez că încă sunt pe jumătate dezbrăcată. Trag pătura până în gât.
- Pot împrumuta un tricou și niște pantaloni?
- Unde crezi că te duci? Arăți groaznic! spune Jimin pe un ton serios, dar tot pot vedea o privire...îngrijorată?? Ce dracu!?
- WOW, îți mulțumesc! Mă duc acasă! Îmi împrumuți niște haine sau chiar trebuie să umblu pe străzi semi goală? îl întreb în sictir. Știu că m a ajutat, dar am o stare proastă și mă simt ca naiba. Nu vreau să stau singură, dar nici aici nu vreau să rămân.
- Bine, fie!
Se îndreaptă către un dulap și scoate de acolo un tricou negru și niște pantaloni de trening gri.
- Să trăiești! Îți rămân datoare. în toată amețeala mea, reușesc să ajung în baie și cumva să mă și îmbrac. Cred că tricoul e pe dos, dar ce mai contează.  Măcar am haine curate pe mine. Încep să îmi adun lucrurile. Jimin nu mai e in cameră.  Nu știu unde s a dus sau ce face. S a purtat frumos cu mine, azi, mă simt cam prost că m-am răstit la el. O să-mi cer scuze mâine când vin.
Inspectez casa, care, aparent, este goală. Nu mai e nimeni aici. Ce rost are să mai rămân? Să stau ca proasta singură?
Închid ușa de la intrare. Jimin are și  el o cheie. Pe afară sigur nu o să petreacă ziua.
Îmi continui drumul când aud un claxon.  Ce-
- Hai, urcă! Îmi spune acesta
- Nu e nevoie, o să merg pe jos. Nu stau așa departe.
- După ce aproape ai dat colțul pe podeaua mea, tu vrei să te las să mergi singură? Să o crezi tu, urcă!
Chiar nu am chef de ceartă,  așa că mă urc în mașina lui.
Drumul este liniștit. Niciunul dintre noi nu spune nimic. Nu mă plâng. Așa poate reușesc să mă odihnesc putin. Dar nici nu apuc să închid ochii că Jimin pune o frână bruscă.
- Vrei să ne omori? Dar mai important vrei să mă faci să dau colțul ? Știi că scaunul din dreapta șoferului e locul mortului ?!
- Încep să regret că te-am adus acasă. Era să trec de strada ta. Și în plus , nu ai nimic.
- Da, mulțumesc! Eu ți-am zis că o pot lua pe jos. Tu ai insistat! În fine...am să cobor.
- Ne vedem mâine la cursuri! Îmi spune acesta cu un mic rânjet.
- Cursuri!? La naiba! Am uitat complet! spun în timp ce lovesc cu piciorul în pământ. Dacă tot vorbim despre facultate. Am o rugăminte.
- Spune!
- Ai putea să păstrezi secret că lucrez pentru familia ta? Chiar nu aș vrea să se răspândească bârfe..
- De ce? Ți-e rușine? Tu ai aplicat pentru job! Alo, ce i cu tonul ăsta? Are dreptate într-un fel, dar asta nu înseamnă că trebuie să știe toată lumea unde muncesc și pentru cine.
- Nu, nu vreau să știe nimeni că lucrez pentru tine. Nu vreau să creadă cineva că se întâmplă ceva între noi.
Îl văd cum pufăie, strânge cu putere volanul. Mă aștept să țipe la mine, dar în schimb râde.. mă calcă pe nervi.
- Pot să știu și eu ce este așa amuzant?
- Pe bune?? Eu cu tine??.. te rog, tu chiar crezi că ești așa frumoasă? Îți dai prea mult credit. Normal că nu o să spun, crezi că eu vreau restul facultății să creadă că ies cu ultima ratată? ....Tu te uiți în oglindă?
- Da sau nu, atât era nevoie să zici..
Nu mai pot sta în prezența lui nicio clipă. Chiar m-au durut cuvintele lui. Și nu pentru că sunt de la el, ci pentru că le-am mai auzit. La naiba! Plâng?!...chiar plâng!! De ce ar trebui să îmi pese ?! Ce așteptări aveam ?
Înțeleg că l-am enervat, dar nu l-am jignit. La naiba cu ele de lacrimi! Mi s-a întins rimelul pe toată fața.  Zici că-s un monstru. Poate are dreptate, chiar arăt groaznic. Mama avea dreptate, chiar sunt o greșeală! Iar greșeala asta va dovedi că nu este inutilă!

*A doua zi*

Am aplicat la multe facultăți din Seul. Voiam să fie aproape, așa aș putea face naveta foarte ușor, dar și să se încadreze în cele mai bune. Când am primit main-ul în care am fost acceptată la "Universitatea de Studii Străine din Hankuk", am plâns de fericire. Mai ales că am reușit să obțin și o bursă. Până să știu că Jimin și alți prieteni de ai lui vor merge tot acolo. Nu îmi convine, dar nu am încotro.
Am decis să îl ignor pe Jimin pentru o lungă perioadă de timp. Nu merită atenția mea. Vreau să mă focusez pe studiile mele. Și nici nu este nevoie să interacționăm înafara locului de muncă. Încă nu am uitat ce mi-a spus Dna. Park. și acum consider că decizia ei este excelentă.  La momentul de față singurul lucru pe care vreau să îl împart cu Jimin este o bătaie bună. Chiar cere pumni și sunt dispusă să îi ofer.
 
M-am trezit foarte obosită astăzi. Nu am dormit bine. Mă trezeam din oră în oră datorită coșmarurilor. Mai am exact 2 ore pentru a mă pregăti, astăzi este prima zi de facultate. Normal nu vom face ore azi, îmi voi cunoaște colegii, profesorii și poate îmi voi face și prieteni. E nașpa să nu ai pe nimeni care să te înțeleagă. Cum am scapat de așa zisa uniformă din liceu, în sfârșit pot să mă îmbrac cum doresc. Nu vreau să exagerez, dar nici în cele mai urâte haine nu mă voi duce. Până la urmă m-am oprit la niște blugi cu talie înaltă, o geacă subțire din același material și un tricou alb cu un mini buzunar în partea stângă. Părul mi l am lăsat lejer pe spate. E greu să îl aranjez la cât de ondulat e. Se încurcă foarte ușor.
   Am decis să iau autobuzul având în vedere că pe jos mi ar fi luat mai mult
timp. Priveam pe fereastră.  So Yn si So Ye Jin,  cele mai bune prietene ale mele. Îmi lipsesc gemenele alea malefice. Pentru unele persoane e greu să le deosebească. Același păr, haine, siluetă, înălțime, vocea diferă, a lui So Yn este mai subțire. Dar acestea se pot da una drept alta și nimeni nu va observa. Aproape...Ye Jin are un semn din naștere pe urechea dreaptă, greu de observat dacă nu are părul dat după urechi. Am multe amintiri cu ele. Ne petreceam tot timpul împreună. Acum sunt în vacanță prin toată lumea cu părinții lor. Nu am vorbit de câteva săptămâni. Am încercat să le contactez, dar cred că și-au schimbat numerele de telefon. Sper că nu am făcut ceva să le supăr.
Într-un final, am ajuns la poarta facultății. Clădirea este uriașă și aparent are mai multe anexe. Curtea din față este plină. Chiar trebuia să fie atâta lume? Îmi fac curaj să intru și deja toată lumea se holbează. Unii râd și mă arată cu degetul...um.. ce? Ce au oamenii ăștia?
  - Theya! aud două voci familiare strigându-mă. Nu se poate..!!
- So Yn!! So Ye Jin!! Instant acestea aleargă spre mine și mă includ într-o mare îmbrățișare.
- Theya! Ne-ai lipsit așa mult!
-Um..fetelor, nu pot să respir.
- Ups, scuze! Spun acestea simultan. Chiar mă sperie când fac asta. E ciudat, dar drăguț în același timp.
- Ne pare așa rău că nu am ținut legătură în ultimele săptămâni! Voiam să te surprindem. De aceea nu ți-am spus pentru ce facultate am aplicat! Se scuză acestea.
- Este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în aceste zile. Mi-a fost dor de voi! Mă bucur că vom fi împreună aici.
Nu apuc să mă bucur mult de moment că o fată înaltă, brunetă , ce îmi dă impresia de vești rele se apropie de mine, urmată de alte două fete.
- Tu ești parașuta aia de menajeră? Cine ți-a dat voie lângă iubitul meu, târâtură?!