[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul VI

Boala Magdalenei se agrava din ce în ce mai tare, de când ajunseseră febra însoțită de vărsături erau la ordinea zilei.
Edith nu mai ştia ce să facă, oricum totul era degeaba pentru că în lipsa unor condiții normale de trai, în lipsa medicamentelor, Magdalena nu avea să-şi revină. Ideea că ar putea să-şi vadă fiica murindu-i în brațe, o îngrozea teribil dar neputința asta o făcea extrem de nervoasă şi de irascibilă. Trecuse de faza în care plângea, acum sufletul îi era plin de ură fața de toți cei care au adus-o aici. Înjura de câte ori avea ocazia, arunca cu noroi în Hitler ca şi cum ar fi fost cel mai jalnic om de pe pământ, chiar şi în prezența gardienilor.
Poate că în adâncul ei îşi dorea ca bărbații să riposteze, să o bată până la moarte, însă ei rămâneau mereu tăcuți din motive neştiute.

Bărbatul misterios făcea vizite zilnice în anumite barăci şi ieşea mereu însoțit de câte vreo femeie sau vreun copil. Marea nelămurire a lui Edith era de ce acele persoane din barăcile frecventate de Mengele aveau haine ceva mai bune, nu erau rase şi păreau bine hrănite. Faptul că se făcea o astfel de favorizare o intriga până în cer şi înapoi. Îşi dorea atât de mult să fie şi ea una dintre "favorite" pentru că asta i-ar fi dat speranță, i-ar fi dat încredere că poate are să scape cu viață. Gânduri de care ai o teribilă nevoie atunci când eşti înconjurată de moarte şi ştii că mai repede sau mai târziu are să treacă şi pe la tine.

Era o seară de joi, Edith știa precis pentru că încă mai ține socoteala zilelor, câteva stele luminau timid cerul întunecat și sobru iar ceața, amestecată cu mirosul cărnii arse, se lăsa greu și apăsător peste lagăr.
În baracă domnea o zarvă de nedescris, două femei se luaseră la harță din cauza unei bucățele de pâine. Precum câinii, precum niște hiene, trupurile lor se contopeau într-o luptă ce părea de o dimensiune mitologică. Și toate astea, pentru ce? Pentru câteva firmituri, pentru încă câteva ore de trai, pentru încă câteva momente de umilință.

- Încetați! urlau câteva voci de pe marginea ringului imaginar.

Altele le încurajau, bătaia ce avea loc era unul din rarele momente de distracție de care se bucurau veteranele lagărului. Când ești înconjurat de violență și poftă de sânge nevinovat, ajungi să simți o plăcere când brutalitatea are loc, fie ea și între cele care ar trebui să fie mereu unite. Dar lagărul te dezbină, te face să întorci spatele mamei, prietenei, vecinei. Legile lagărului te fac o persoană egoistă, care se gândește numai la cum să supraviețuiască, să lupte. De parcă chiar ar exista vreun motiv pentru care să lupți.

- Terminați circul ăsta până nu vine...

Dar cuvintele i s-au oprit în gât, pentru ca bărbatul înalt intrase deja în baracă, în timp ce aplauda, schițând un zâmbet plin de satisfacție.

- BRAVO! BRAVO! BRAVO! Felicitările mele, stimate doamne. Îmi place să văd când oamenii se luptă pentru ceva decât să trăiască numai așa, ca să consume oxigen.

Baraca a amuțit. Femeile au încremenit la auzul vocii sale bariton.

- Însă voi, evreii, a continuat el, nu sunteți demni nici măcar de luptă. Mă așteptam să văd ceva frumos, artistic, ca o piesă de teatru, ca un spectacol de balet. Dar observ cu stupoare că între voi și niște animale flămânde, nu e nicio diferență. Se presupune că sunteți femei, reprezentantele sexului frumos, dar e adevărat ce se vorbește despre voi, acolo afară, sunteți doar niște potăi.

- Richard, ia-le pe astea două și du-le unde le este locul. A ordonat el unui puști de vreo 18 ani care îl însoțea mereu în vizitele sale.

- Sper să arzi în Iad porcule! A zbierat una dintre cele doua bătăușe.