[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul II

12 OCTOMBRIE 1938

- Am o idee! Hai să ne întrecem.

- Pregăteşte-te să pierzi, mormolocule!

- Mai vedem noi cine e mormoloc, a mârâit el printre dinți. Uite cum facem, dacă ajung eu primul la colțul străzii, ceea ce se va şi întâmpla, îmi dai un pupic.

- Şi dacă ajung eu prima?

- Atunci nu trebuie să mă mai pupi.

Nici nu apucase să îşi termine bine propoziția că Magdalena şi începuse să fugă, ridicându-şi fusta în aşa fel încât să nu i se murdărească. Picioarele ei lungi şi zvelte imitau mişcările unei gazele care aleargă în toată splendoarea ei. Deşi erau câteva bălți, ici-colo, Magdalena nu se ferea să meargă desculță, şi asta nu pentru că nu avea pantofi, ci pentru simplul fapt că iubea să simtă pământul aşa cum era el, fără să existe vreo barieră.

- Trişoareo! Strigă Otto râzând în urma ei.

Fetița, rumenă în obraji şi gâfâind, a ajuns prima la colțul străzii iar Otto la doar câteva secunde după ea.

-Bravo! A spus el zâmbind ştrengăreşte, după care i-a imobilizat fața, pupând-o pe obraz.

- Nu e drept! Parcă spuneai că nu ai să mă pupi dacă...

- Ai trişat, trişoareo, aşa că mi-am permis şi eu să o fac.

Otto era un băiat tare gentil, locuia în vecini şi era topit după Magdalena. Mai mare cu un an decât ea, tânărul beneficiase de o educație aleasă, iubea să citească şi să pescuiască, îndrăgind natura la fel de mult ca şi Magdalena. Înalt, cu ochi verzi şi părul negru ca abanosul, Otto reprezenta, în viziunea lui Edith, soțul perfect pentru Magdalena, şi abia aştepta ca aceasta din urmă să ajungă la vârsta măritişului astfel încât să o încredințeze acestui viitor bărbat care cu siguranță i-ar oferi un trai fără de griji, plin doar de iubire, fericire şi copii sănătoşi.

- Mâine la aceeaşi oră? A întrebat Otto atunci când au ajuns în fața uşii casei.

- Da, sigur. Sper să mă lase mama...

- Pe mâine atunci. Noapte bună!

- Noapte bună.

  Magdalena a intrat în casa în care ardea o singură lumânare în mijlocul mesei lângă radioul vechi. Edith şi cu Avram erau aşezați la masă, pe scaunele vechi din lemn de cireş, ascultând cu atenție buletinul de ştiri prezentat de o voce bărbătească răguşită.

- De ce stați în întunericul ăsta?
La întrebarea Magdalenei, Edith parcă tresărise şi doar atunci când îşi întoarse capul spre ea, fetița putu să observe lacrimi ce se uscaseră pe obrazul mamei sale.

- S-a luat curentul scumpo. A mințit Avram, care părea şi el abătut.

- Ce se petrece?

- Haide aici. A spus Avram indicând scaunul de lângă Edith.
Magdalena păşi sfioasă parcă fiindu-i frică, că făcând zgomot, ar putea trezi o bestie ce zace undeva sub casa lor, îngropată de mii de ani dar gata să revină la viață în orice moment.

-Mamă, de ce plângi? a intrebat ea în şoaptă.

- Scumpo, tu ştii bine că, în ultima vreme, noi evreii nu am mai fost tratați prea frumos, cel puțin nu ca înainte. A început Avram.

- Da, de aia nu mai merg la şcoală şi de aia mami mi-a cusut pe palton steluța aceea galbenă.

- Exact draga mea, numai că acum, oamenii ăştia care ne detestă mai mult ca oricând, s-au decis că e mai bine ca tata, să nu mai aibă croitoria.