[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul VII

Avram a primit un castron si o lingura, la fel ca si ceilalti detinuti. Un soldat inalt, blond cu trasaturi frumoase, statea in fata lor si le vorbea.

-De acum inainte, din acest castron veti manca, in acest castron va veti face nevoile! Cine pierde lingura, va manca asemenea unui caine, cine isi pierde castronul, poate sa isi ia adio de la hrana. Acum incolonati-va.

Evreii supusi, s-au incolonat si asteptau urmatoarele ordine. Soldatul se plimba de-a lungul sirului si alegea cativa evrei, printre care si Avram, care faceau un pas in fata. In total a ales 20 de evrei.

-Voi, cei pe care i-am ales, veti incepe lucrul de maine. Sotia mea, isi doreste o piscina, asa ca voi o veti construi. Sunteti nevoiti si obligati sa imi aduceti piatra de pe cel mai inalt munte al acestei regiuni. Maine vom merge la acel loc, si va voi da mai multe indicatii.

"Ce increzut! Nevasta-sa are chef de balaceala in timpul razboiulu." Gandea Avram in timp ce soldatul se indeparta. Apoi a privit spre bolul sau, apoi in jur. Era un cosmar unul care devenea din ce in ce mai real, unul din care nu se mai putea trezi.

Unii barbati, care au ajuns cu cateva zile inaintea lui, era doar piele si os, erau raniti, aveau ochii infioratori de scosi din orbite, abea de mai suflau. Altii pareau complet nebuni, stateau intr-un colt, privind in gol, stiind ca urmeaza moartea.

Zilnic, cativa soldati intrau in baraca si ii alegeau pe cei mai slabi si incapabili de lucru, pe care ii trimiteau la moarte. Ceilalti, ramasi in viata, aveau de sapat gropi in care erau aruncate cadavrele impuscate sau omorate in bataie a altor evrei. Erau exploatati la maxim, de dimineata pana noaptea tarziu li se dadea ceva de lucru. Unii erau in fabrici, altii erau la construit de ziduri, fortarete, buncare.

Soldatii erau incredibil de rai, erau fara pic de suflet. Ii injurau, ii bateau fara vreun motiv, ii scuipau, ii batjocoreau.
"Multi dimtre ei, gandea Avram, par a fi psihopati. Da, da, asta sunt, manifesta toate simptomele, insensibilitate, cruzime, si fac raul doar de dragul de a il face. Poate daca ar fi tratati...." dar il bufni rasul la propiile sale ganduri. "Tratati?! Ha ha ha! Cine sa ii trateze, cine isi mai face timp acum, in timpul razboiului, sa trateze o gloata de nebuni."
Evreul nostru, a studiat putin psihologia si cateva elemente din psihiatrie, nu era chiar un nestiutor dar nu a ajuns niciodata la nivelul de a da sfaturi, de a consilia iar acum, regreta acest lucru. In mintea lui obosita si torturata se nastea o mica idee cu o urma de regret. "Daca as fi studiat psihologia... As fi putut sa ii imbunez, sa ii tratez... Eh, Avram sunt doar ganduri ganduri si iar ganduri. Nu au sa te ajute, nu au sa te scoata de aici, esti condamnat la ce e mai rau, esti blestemat!"

Avram era aici de mai putin de o saptamana dar parea ca ar fi trecut un an. A fost tinut afara in furtuna, a fost lovit de mai mult de cinci ori, si simtea cum incepe sa se imbolnaveasca. Dar mereu isi repeta "Fi tare Avram, nu ii lasa pe ei sa aiba satisfactia ca te-au invins. Gandeste-te la Magdalena si Edith, supravietuieste pentru ele... Singurul motiv pentru care merita sa traiesti sunt ele!"
Ii era atat de dor sa le stranga la piept si sa ii sopteasca cuvinte dulci sotiei sale, sa isi rasfete si gadile fetita, sa paseasca alaturi de ea in atelier si sa o lase sa combine materiale si culori.
"Ah viata, viata, dulce viata care acum esti pe terminate. De ai sti cat te-am iubit, cat te-am pretuit si cat ti-am multumit pentru toate cu care m-ai incununat. Dar iata ca acum am pierdut controlul asupra ce am avut mai de pret, familia."
Auzea cum vine soldatul sa verifice daca toti sunt in acel hangar iar la auzirea pasilor lui, Avram isi trase patura peste el cufundandu-se in intuneric, asa cum facea cand era mic si ii era frica de tatal sau care venea beat acasa. Cand era sub patura, nu mai auzea tipetele mamei, nu ii mai era frica, se simtea bine ascuns si de negasit. Chiar daca intr-o zi ascunzatoarea i-a fost gasit si distrusa, el inca gasea siguranta in acest mic truc.
Amintirile l-au napadit si a inceput sa planga ca un copil mic, nu plangea din cauza ororilor petrecute acolo, ci din cauza copilariei lui mult prea dureroasa si nedreapta.
  Avram s-a nascut intr-o toamna ploioasa pe data de 15 octombrie a anului 1900, intr-o familie modesta, mama sa fiind casnica iar tatal pictor ziua, noaptea o bestie dezlantuita.
Un pictor care si-a ratat cariera iar acum picta icoane intr-o biserica si mai zugravea din cand in cand cate o casa mai instarita. Cu banii statea prost si mereu isi acuza sotia ca ii cheltuia pe lucruri inutile, ca era prea poastra ca sa lucreze si in repetate randuri isi obliga fiul de doar 7 ani sa faca munci mult prea grele.
Avram era sfrijit, palid cu niste ochi mari si buclucati. Era un baietel fara prea multi prieteni, sensibil si mai tot timpul vanat din cauza loviturilor tatalui. Cu toata viata mizera pe care o ducea, nu se plangea pentru ca isi iubea prea mult mama ca sa o abandoneze. Singurele momente de care isi amintea cu drag era acelea cand era singur cu mama sa si discutau, o ajuta la treburile casnice si uneori radeau. Mereu a vazut-o inconjurata de un aer divin, de multe ori se gandea ca e o Sfanta pentru ca altfel nu isi putea explica, copil fiind, de unde atata rabdare si putere de indurare. Niciodata nu era suparata pe sotul ei, mereu ii gatea mancare buna, ii asternea patul, ii lasa intimitate, chiar si cand a auzit zvonurile ca ar avea o amanta, s-a facut ca inchide ochii preferand sa para ca totul decurge perfect normal in viata lor de familie. Dar el, arunca farfuria cu mancare pe principiul " E prea rece! Asta sa o mananci tu femeie!" , o dadea jos din pat considerand ca e prea jegoasa ca sa doarma in asternuturi curate iar in legatura cu amanta s-a multumit doar sa confirme zvonurile si sa fie mandru de isprava lui.
  Nu a trecut  mult si tatal sau si-a luat amanta si au plecat, abandonandu-si sotia si copilul, golind jumatate din casa, fara a lasa nici macar un bilet de adio, de bani nici nu era vorba.
Avram se simtea oarecum usurat ca acum nu mai aveau sa sufere dar stia ca fara el nu aveau niciun castig. Dar, ca o adevarata Sfanta, mama sa a inceput sa spele rufele altor familii, sa faca curat, sa coasa si sa carpeasca haine pentru familia primarului sau altele mai instarite care isi permiteau acest lux. Incetul cu incetul a adunat cativa bani si cu ajutorul fiului sau a putut sa puna o suma maricica deoparte.
Cand baiatul a mai crescut, mama sa a insistat sa faca o scoala pentru a reusi sa aiba o meserie mai bine platita. Initial Avram nu a acceptat pentru ca stia ca mama avea nevoie de ajutorul sau si ar fi complet brutal ca el sa studieze si ea sa munceasca din toate puterile dar rugamintile ei au fost prea puternice si a cedat. A inceput studiile si a fost ucenic intr-o croitorie si apoi a decis sa lucreze pe cont propriu.
  Inca plangea cand s-a trezit din trecut si si-a dat seama ca se afla tot in acea incapere alaturi de alti evrei suferind si ca acesta este realitatea pe care o are de infruntat.