[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul XV

Urmatoarea saptamana Edith astepta nerabdatoare momentul cand va fi chemata din nou. Dar a trecut deja mai bine de jumatate de zi si inca nu a aparut asistentul, incepea sa isi piarda speranta.
Se lasase seara si toata lumea se pregatea de culcare, cand asistentul a aparut.
-Nenorocita cu numarul 20304 sa vina indata in cabinetul doctorului.
"20304, asta sunt eu" gandi fericita Edith. Toate privirile erau indreptate spre ea care inainta cu pasul ei elegant spre usa. Cu capul sus, privirea calda, netezindu-si rochia, privea mandra spre celelalte detinute.
"Mandria e pacat Edith! Sa nu cazi in plasa, si asa pacatuiesti destul, nu mai adauga inca unul pe lista."
-Dumnezeu fie cu tine! A strigat o femeie in urma ei.

Incepea sa aiba fluturi in stomac cu cat se apropia mai mult. Era fata in fata cu usa cabinetului, a ezitat cateva minute dar apoi a deschis usa. El era la birou, studiind niste harti, incaperea era intunecoasa, singura sursa de lumina fiind o lampa de pe birou.
Pentru prima oara l-a considerat atragator, chiar frumos. Lumina palida ii lumina usor fata, conturandu-i pometii inalti si maxilarul puternic. Genele umbreau ochii mari si reci, iar buzele completau doar aceasta opera de arta.
-M-ati chemat.
-Da. Intra si inchide usa dupa tine.
Edith s-a apropiat usor de el si pe cand mai avea doar cativa pasi pana sa ajunga si sa ii atinga spatele incordat, el s-a ridicat brusc si s-a intors spre ea.
-Ce vrei defapt si cine te-a trimis?
Intrebarea pusa violent si total neasteptata a luat-o prin surprindere, asa deci, el o considera un spion.
-Domnule doctor, sunt o biata evreica care se afla la mila dumneavoastra.
-Spune cine te-a trimis. Americanii? Rusii?
-Dumnezeu.
-Poftim? Intreba mirat, de data asta fusese luat si el prin surprindere.
-Dumnezeu m-a trimis sa va alin ranile sufletesti.
-Eu nu am rani sufletesti! A strigat el nervos.
-Bineinteles ca aveti, oricine are. Sigur exista ceva ce si-a lasat amprenta asupra sufletului dumneavoastra. Copilaria nefericita, stresul de la scoala, jigniri sau poate chiar o femeie. A spus ea bland, atingandu-i pieptul.
Josef a ramas tacut privind mana ei. Nu il deranja, ba chiar deloc, ii placea. Nu a mai fost atins de o femeie cu adevarat de multa vreme. Isi petrecea uneori noptile cu prostituate dar ele erau doar obiecte pe care el le poseda pentru a isi pastra echilibrul si in viata sexuala.
-Eu, a inceput el, gura luandu-l pe dinainte, am fost un copil nefericit si marginalizat. Am fost bataia de joc a colegilor, am fost tocilar, pampalau, nebun, in toate felurile. Tata era sever, mama la fel. M-am regasit in studiu. Medicina este atat de...fascinanta, ea imi este si mama si tata si prieten. Medicina ma face sa nu ma simt singur, sa nu imi fie rusine cu mine, cu trecutul meu. A spus Mengele cu o voce deosebit de blanda, privind inca la mana ce ii statea pe piept.
Ridicand privirea, a spus cu vocea lui puternica parca revenind la realitate:
-Dar toate au trecut acum. Sunt aici sa duc misiunea pana la capat, sunt aici sa imi satisfac curiozitatile si sa ii indeplinesc ordinele conducatorului.
Edith nu mai avea ce sa spuna, urmatoarea miscare era decisiva, se putea retrage sau putea continua.
Si-a pus mana stanga pe fata lui si a mangaiat-o usor. Simtea pielea fina, proaspat barbierita, mana ii tremura usor din cauza fricii. Nu stia cum are sa reactioneze, care urma sa fie miscarea facuta de el.
Josef statetea si o privea in ochii ei mari si rugatori. Era frumoasa. Cand a vorbit cu ea, s-a simtit in largul lui, stia ca poate sa isi deschida sufletul in fata ei, avea o incredere oarba. Nu avea habar despre ea, nu o cunostea, dar ceva din el spunea ca femeia asta trebuie pastrata langa el.
Tentatia era mare, hormonii din el au inceput sa se trezeasca la viata, nu isi mai putea tine in frau instinctele masculine care ii dictau ce sa faca.
Si-a pus mana lui mare pe spatele ei si a tras-o mai aproape pana cand a simtit-o lipita de trupul sau infierbantat. Fiind mai inalt, s-a aplecat putin si a privit-o in ochi. Edith plangea, nu stia de ce dar o facea, Josef i-a sters usor lacrimile de pe obrazul fin mangaind-i obrajii, coborand spre gat.
Cu mana puternica i-a apucat gatul, tragand-o cu forta aproape brutala spre buzele lui pline de dorinta. Ii simtea buzele carnoase si fine, ii simtea rana care inca avea gust de sange, stia ca poate o doare, dar mai stia ca placerea pe care o provoaca acest sarut are sa ii diminueze din durere. Era nebun, mainile ii umblau animalic prin parul si pe spatele ei.
"Posed-o aici si acum! Fa-o a ta, posed-o si apoi trimite-o la moarte!"
Dar brusc imaginea lui Hitler i-a aparut pe retina, speriat a indepartat-o violent si a urlat la ea sa dispara din cabinet.
Edith a plecat in graba, totul s-a intamplat mult mai repede decat se asteptase ea, era multumita. A intrat in baraca in liniste, femeile dormeau, iar ea s-a indreptat usor spre patul ei netezindu-si parul ciufulit.
"Doctore ma uimesti pe zi ce trece! Cine ar fi crezut ca ai fost marginalizat, tu, un barbat plin de putere. Si vai, dar ce instincte animalice mai ai! Hahaha, doctore zilele iti sunt numarate."
Mengele a ramas singur in cabinet punandu-si gandurile in ordine si calmandu-se.
"Ce a fost asta? Cum de a fost posibil asa ceva? Eu, marele doctor, am cazut prada unei femei evreice?"
A si uitat de previziuniile Elissei, dar ce era si mai ciudat este ca i-a placut, in momentul cand a satutat-o a simtit cum un fior i-a trecut prin tot trupul. Un fior al dragostei pe care nu l-a mai simtit de foarte multi ani...