[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul III

9 NOIEMBRIE 1938, NOAPTEA DE CRISTAL

- Mişcați-vă viermilor!
Singurul lucru pe care îl spuneau membrii Gestapo-ului trimişi să evacueze cartierul de aceste "mizerii ale societății". Vorbele astea răsunau în răcoarea nopții, răsunau mai tare decât toată sticla spartă, decât toate țipetele evreilor luați cu forța din propriile case şi aruncați în maşini aşa cum ai arunca nişte saci cu cartofi.
Cartierul ce mai înainte era unul dintre cele mai bine dezvoltate, cu o gama destul de mare de magazine şi cafenele, acel cartier arăta acum deprimant. Magazinele, cafenele, toate aveau geamurile sparte, marfa distrusă, fusese jefuit ce se putea jefuit, distrus ce se putea distrus.
Vechea sinagogă ce trona ca un martor tăcut a tuturor evenimentelor petrecute acolo, ardea în flăcări înalte, ce deveneau din ce în ce mai puternice, parcă alimentate de o dorință nebună de a distruge cultul evreilor, de a distruge singurul sprijin pe care îl mai aveau, aşa încât să se înțeleagă cine e cu adevărat la putere.
Străzile pavate ce odată erau liniştite, străzi pe care puteai să auzi doar ecoul râsetelor copiilor, erau acum agitate. Oamenii aruncați la pământ, bătuți, jefuiți, insultați, batjocoriți, nu aveau idee ce se petrece iar atunci când cereau o explicație, singurul răspuns venit era " Sunteți nişte gândaci de bucătărie, şi nimeni nu vrea să aibă aşa ceva prin casă."

- Avram, mergi repede şi trezeşte-o pe Magdalena! L-a îndemnat Edith în timp ce privea pe geam.

Avram a dat buzna în camera fetiței care era trează numai că stătea acoperită cu pătura până la nas.

- Credeam că dormi...

- Nu pot să dorm. Tati, ce sunt zgomotele astea, ce se petrece?

- Scumpo, nu e vremea de explicații, haide acum cu tata.
Fetița s-a dat repede jos din pat şi şi-a luat un capot peste cămaşa ei mov de noapte.

- Aici! A strigat Edith care stătea ghemuită între un dulap şi biblioteca din camera de zi.
Avram i-a încredințat-o pe Magdalena, după care se plimba agitat de la un geam la altul.

- Hai şi tu aici! Nu mai fă atâta mişcare, atragi numai atenția.

- Oricum au să vină...

- Cine o să vină? A întrebat-o Magdalena pe mama sa cu o voce tremurândă.
Edith s-a mulțumit să evite întrebare pupându-i fruntea şi netezindu-i părul. Nu putea, nu o lăsa inima să îi spună fetiței ei că germanii sunt aici ca să îi ia şi să îi ducă departe de case. Cum ar fi fost să îi spună Magdalenei că acum, moartea era mai aproape decât ar fi crezut vreodată, şi că nu mai există milă, compasiune sau dreptate. Cum să îi spună fetei sale că ei sunt de fapt rasa care merită să moară, e un mare ghinion şi păcat să te fi născut evreu.
Edith avea nevoie de Dumnezeu mai mult decât oricând, doar că nu ştia nicio rugăciune pe de rost, viața de casnică nu îi permisese să aibă timp pentru astfel de activități. La sinagogă mergea, rar ce e drept dar mergea. Edith era o credincioasă care nici nu avea habar în ce crede, mintea ei necoaptă a făcut-o să devină stereotipul casnicei care se bazează mai mult pe valorile morale decât pe cunoştințe intelectuale, se baza mai mult pe lucrurile practice decât pe cele abstracte.
Însă Avram, ştia. Când Edith avea vreo nelămurire, îl întreba pe Avram pentru că el părea că are mereu răspunsul, şi de îl inventa pe loc, pentru soția lui, rămânea mereu un grăitor de adevăr, cu o minte excepţională, cu un intelect peste medie. Cu toate că nu era deloc aşa, Avram fiind doar un om cu o cultură ceva mai vastă decât a nevestei sale, era doar un om căruia îi plăcea să citească, de multe ori cărți pe care nu le înțelegea.

Avram cedase insistențelor lui Edith şi se ghemuise şi el lângă cele două femei care erau mai speriate ca oricând. În ochii lor puteai să distingi 2 tipuri de frică, ceea ce se vedea în ochii Magdalenei era o frică naivă, o frică de moment, o frică ce nu includea şi evenimentele ce ar putea să urmeze sau degenereze. Nu, ei îi era frică doar de acea clipă. În schimb, în ochii lui Edith, vedeai o frică tipică adulților, ei nu îi era frică numai de acele minute, ci şi de ce are să urmeze după. În mintea ei se derula un adevărat film, găsirea lor, jefuirea, bătaia, umilința, deportarea, toate îi erau atât de clare şi evidente.
Şi acum, te poți întreba care frică e mai bună, pe care ți-ai dori şi tu să o simți. E mai bine să trăieşti clipa sau deja să ți-o proiectezi pe următoarea?
E mai bine să te îngrijorezi doar de acum decât de acum şi mai târziu?

Pe când Edith încerca, în mintea sa, să formuleze rapid o rugăciune, ce, ca să fim sinceri, părea mai mult o cerere de vânzare-cumpărare, uşa de la intrare a fost izbită până când balamalele au cedat.

- Căutați evreii! S-a auzit ordinul unui bărbat cu o voce puternică.
Patru soldați evident dedicați muncii lor, au început să caute în fiecare cameră, lăsând-o la urmă pe cea de zi, parcă lungind agonia.
În trecerea lor, nu ratau ocazia să distrugă ce se putea distrus, şi parcă cu fiecare cană spartă, se simțeau din ce în ce mai puternici şi prindeau curaj.
Paşii lor sunau din ce în mai aproape, făcându-l pe Avram să simtă cum şi inima lui accelerează. Îl speria gândul că în mai puțin de 20 de secunde are să stea față în față cu trimişii Führer-ului, trimişii aceia în a căror mâini stătea acum viața lor. Trimişi care erau bine cunoscuți pentru cruzimea şi răutatea de care dau dovadă, indiferent că e vorba de un copil sau un bărbat în floarea vârstei. Pentru ei nu existau exceptii, gândacul e tot gândac şi de e pui, şi de e adult.

Uşa camerei s-a deschid violent şi doi bărbați îmbrăcați în uniforma aceea verde, un verde care te făcea să îți fie greață, s-au apropiat de ei rânjind.

- Am găsit viermii! A strigat unul dintre ei, mândru.
Ce doi au încercat prima dată să-l ia pe Avram, dar acesta se zbatea şi opunea mai multă rezistență decât se aşteptau soldații. Tocmai din această cauză s-au văzut nevoiți să îi aplice nişte lovituri astfel încât să-l învețe minte. Cu gura plină de sânge, o durere cruntă în zona ficatului, şi un ochi ce avea să se învinețească curând, Avram fusese dus într-una din maşinile de acelaşi verde hidos.
Edith şi Magdalena au mers de bună-voie, o luptă cu 4 bărbați ar fi de-a dreptul stupidă şi posibil, fatală. Aşa, mergând pe picioarele lor, ieşind din casă şi privind în jur la oameni târâți, împinşi, aruncați,  încă puteau spune că mai au demnitate. Vechile lecții de etică şi maniere, predate cândva demult pe vremea când încă se afla la conacul de vacanță al părinților, o făcuseră pe Edith să acționeze acum cu multă grație şi feminitate.  Era un fel de Martha Hari care era conştientă că are să moară, şi totuşi, îşi păstrează senzualitatea până în ultima clipă.
Urcate şi ele în maşină, erau înconjurate de vecinii lor, dar Otto nu era acolo, Edith îl căutase cu privirea.
" Doamne, sper că măcar de el ai avut milă şi l-ai ajutat să fugă, să scape..."
Deşi şanse puține ca Otto să fi reuşit să fugă totuşi nu e imposibil. Cert este că din acea noapte, nu l-au mai întâlnit sau văzut vreodată. Poate tocmai acum colindă lumea în lung şi-n lat sau poate zace undeva, îngropat cu alte sute de de cadavre neindentificate, aşteptând ca într-o bună zi să se facă dreptate în numele lui.

Avram se simțea atât de neputincios, văzându-şi familia îndreptându-se spre un loc care sigur numai un paradis evreiesc nu are să fie. Şi-ar fi dorit să poată face ceva astfel încât să îi salveze pe toți cei aflați în maşină, însă atunci când eşti un evreu, nu prea ai multe de făcut sau spus.
Atâta timp cât Hitler are să îi considere un pericol pentru societate şi rasă, atunci pentru ei nu există nicio scăpare. Aveau impresia că şi dacă ar fi fugit, Führer-ul tot ar fi ştiut unde să-şi trimită echipele să-i găsească. Europa nu mai era un loc sigur pentru ei, şi să călătoreşti pe un alt continent cu bani puțini, erau pentru ei adevărate fantasmagorii.

Când maşina a început să meargă, Avram a înțeles că acum nu mai există cale de întoarcere, că următoarea şi ultima oprire au să o facă undeva, unde sigur o să se dezlănțuie Iadul pe Pământ. Pentru că nişte oameni care dau buzna peste tine, te jefuiesc, îți distrug casa, cartierul, te răpesc, sigur nu au să te anunțe după 10 kilometrii parcurşi că totul e o glumă, o farsă, o mică păcăleală din partea conducătorului lor mult iubit.