[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul IV

- Unde suntem? A întrebat Magdalena.

Dar nici Avram, nici Edith nu aveau un răspuns la întrebarea copilei. Nu aveau habar unde se aflau dar oricum, trenul se oprise.
Instinctul lui Avram îi spunea că nu mai are să îşi vadă casa vreodată, iar gândul ăsta îl tulbura din ce în ce mai tare. Ciudat era că îi era mai frică de gândul că nu are să îşi mai revadă casa decât de ideea morții. Până la urmă, atunci când eşti mort, restul nu mai contează, nu mai simți dor, nostalgie, melancolie, suferință, totul se evaporă lăsând în urmă un mare nimic.
Abia acum îl atingea şi pe el frica, abia acum, după ce au trecut ore întregi de când călătoreau. Nu îi plăcea ceea ce simțea, din cauza orgoliului său pur masculin, încerca să-şi reprime astfel de sentimente ce trădau o latură vulnerabilă.

Doi SS-işti au deschis uşile din spate ale maşinii şi au început să îi scoată din maşini. Nimeni nu mai înțelegea nimic, acum li se ordoană să urce în maşină, acuma li se ordoană să coboare. Oricum, erau prea speriați, obosiți, unii chiar indiferenți, să mai riposteze.
SS-işti continuau să fie nişte brute, urlând, înjurând, batjocorindu-i pe cei invalizi sau bătrâni, lovind la întâmplare bărbați, bruscând femei sau copii.
Singurul fel în care se puteau impune era forța fizică, de fapt, întregul regim nazist s-a bazat pe acest principiu, având puterea în mâini, o foloseau aşa cum considerau ei că e mai bine. Cuvinte mieroase, promisiuni uriaşe, iluzii bine vândute, toate astea fiind doar o cortină care masca tot măcelul, toată brutalitatea, toate crimele ce se petreceau în culise.
Dar să nu aruncăm toată vina pe nazişti, ei au făcut până la urmă ceea ce oamenii fac zilnic, doar că totul s-a întâmplat la o scală mult mai mare. Fiecare din noi are răutate în el, fiecare din noi minte şi duce de nas pe cineva, fiecare din noi suntem capabili să urâm şi să ucidem, fiecare din noi are demoni gata să iasă la iveală. Singura problema e că, atunci când mai mulți oameni, cu demoni comuni, cu dorințe şi ideei comune îşi unesc forțele, singurul lucru ce poate rezulta e un dezastru de proporții uriaşe, pentru că atunci când omul este mânat de dorință şi idealuri, dar mai ales când are şi susținători şi putere, ajunge să se considere un Dumnezeu. Asta era marea problemă a lui Hitler, grandomania sa care l-a făcut de multe ori să ia decizii pripite. Dar acum fapta este consumată, cu Hitler la putere, Avram, Edith, Magdalena şi ceilalți evrei, nu au altceva de făcut decât să aştepte "îmbarcarea" într-un tren de marfă.
Maşina îi lăsaseră într-un câmp brăzdat de zeci de căi ferate care mergeau în zeci de direcții. Clădirea gării era mică, sărăcăcioasă şi dacă făceai abstracție de aglomerația ce era în acele momente, o puteai considera părăsită.
Trei trenuri încărcate de data asta cu evrei şi nu cu grâu sau porumb, cum ar fi normal, plecaseră deja, toate în direcții diferite, toate pierzându-se în zare.
Avram se ruga ca măcar acum, în clipele astea groaznice, să nu fie despărțit de soția şi fetița sa, şi se pare că rugile i-au fost ascultate deoarece au fost "încărcați" în acelaşi vagon.
Dacă atmosfera din maşină era una tensionată, atunci cea din tren era de zeci de ori mai rea. Numărul mare de persoane înghesuite într-un vagon făcea ca aerul să fie de nerespirat, condițiile acelea mizere te făceau să preferi mersul pe jos până în Franța şi înapoi.
Şi totuşi, încă aveau bagajele la ei, cei care apucaseră să-şi mai ia ceva. Nimeni nu le luase, nimeni nu obiectase ceva atunci când Edith şi-a suit geamantanul în vagon.

Era de aşteptat ca cei prezenți să fie martori la brutalitatea SS-iştilor însă nimeni nu credea că treaba poate să devină aşa de serioasă. Parcă tot ce se întâmpla era un fel de tragedie grecească interminabilă. Protagonistul din rolul victimei, a fost un nfericit evreu care a îndrăznit să se plângă de condițiile în care urmau să călătorească. Atât le-a trebuit bestiilor să-şi dezlănțuie ura pe care, până acuma au ținut-o în limitele normale.
Unul dintre bestii, un bărbat înalt, cu o constituție de halterofil, şi-a fixat puşca şi a tras trei focuri de armă, doborându-l, încă de la primul, pe tânărul nostru. De cadavrul lui s-au ocupat alți doi care, l-au târât câțiva metrii aşa încât să nu încurce pe nimeni.
Demonstrația asta de putere i-a lăsat fără cuvinte pe evrei, şi într-un acces de nebunie, ar fi început să aplaude şi să felicite regizorul, scenaristul, întreaga echipă care a pus în scenă acest minunat spectacol. Însă nimeni nu zicea nimic, le era teamă şi să mai respire, pentru că nu ştii niciodată din ce unghi şi pe cine are să atace puma însetată de sânge.

- Aceeaşi pedeapsă se va aplica oricui îndrăzneşte să comenteze. Acum haideți, mişcați-vă! A răsunat vocea musculosului, indicând continuarea îmbarcării în vagoane.
Erau peste 50 de evrei într-un vagon care teoretic, nici nu trebuia să fie folosit pentru transport uman, darămite să îi mai şi înghesui într-unul.
Căldura era de nesuportat şi la doar câteva minute de la pornire, puteai să vezi cum, rând pe rând, copii, femei şi chiar bărbați leşinau, de parcă era un fel de concurs "Care vagon are cei mai mulți leşinați"
Dar gluma a început să se îngroaşe atunci când, plecați de 2 zile, în lipsă de apă, hrană şi condiții decente, o femeie din vagonul în care se aflau cei 3 membrii ai familiei, s-a stins din viață, cadavrul fiindu-i aruncat din vagon în timpul unei scurte opriri.
Ceea ce se petrecea, depăşeşte gândirea umană, pentru noi, creaturi ale secolului XXI, care nu am cunoscut războiul, care nu am cunoscut toate aceste brutalități, ne este aproape imposibil să înțelegem pe deplin ceea ce s-a întâmplat cu adevărat acolo, ne este aproape imposibil să simțim ceea ce au simțit ei, dar noi, spre deosebire de ei, ştim prea bine ce urma să se întâmple, unde urmau să ajungă atunci când trenul morții avea să se oprească.