[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul V

Lumina zilei i-a făcut pe toți să simtă aceea durere între ochi, atunci când trenul ajunsese la destinația finală şi au fost nevoiți să coboare (cei care au mai rămas în viață).
Gara aceasta, era mult mai mare, cu o clădire proaspăt zugrăvită, cu mai multe intrări şi ghişee, cu muzică de Richard Wagner pe fundal. Nu ştiai ce să mai crezi, e adevărat ceea ce vezi sau pur şi simplu visezi, un vis pe care îl aveau cu toții.
Evreii au fost întâmpinați de un bărbat înalt, brunet, cu o privire pătrunzătoare şi un zâmbet charismatic, îmbrăcat în haine civile peste care purta un halat alb, imaculat.
Bărbatul a început selectarea lor, indicând drumul pe care să o ia; stânga însemna moarte, dreapta, viață. Toată această "alegere" era asemeni unui joc sadic ce se petrecea pe acorduri de Wagner.
Ce frumos... înainte să mori ai ocazia să asculți frânturi din Aurul Rinului sau din Siegfried. Nu e de mirare de ce au ales asemenea opere muzicale, ce poate să fie mai romantic de atât?

Dacă Edith şi Avram încă se mai puteau ține pe picioare, Magdalena însă, fusese lovită de boală. Palidă, slăbită, cu febră şi o tuse incontrolabilă, micuța evreică era cărată în brațe de mama sa, care deşi o făptură aparent fragilă, era de-o forță incredibilă.
Atunci când au ajuns şi ei mai aproape de bărbatul în halat, ceea ce se întâmplase destul de târziu pentru că erau printre ultimii din acel transport, Edith a putut să-i observe maxilarul proeminent ce ii înăsprea parcă autoritatea. Era  mai tânăr decât Avram cu vreo 3- 4 ani, era şi mai atrăgător decât Avram şi nu neaparat prin trăsăturile feței cât prin misterul ce plutea în jurul lui, eleganța cu care îşi purta hainele şi simplitatea gesturilor care păreau să îl facă dirijorul orchestrei ce îi aducea tribut lui Wagner.
Stânga, dreapta, stânga, dreapta indicau la nesfârşit mâinile lui, ce semănau la un moment dat cu nişte fulgi în bătaia vântului. Nu avea nevoie de multă vreme să consulte evreii astfel încât să-i clasifice, era chiar uşor, copiii mici, bătrânii şi invalizii erau trimişi direct spre "duşuri" iar ceilalți împărțiți în două mari categorii, bărbați şi femei.
Avram şi Edith se aflau acum în două şiruri paralele şi oricât de mult şi-ar fi dorit să sară unul în brațele altuia, nu puteau din cauza gardienilor ce patrulau printre cele două rânduri. Privirile ce le schimbau erau dintre cele mai triste, nu genul ăla de privire pe care o vezi la doi tineri iubiți că şi-o schimbă atunci când trenul a venit şi unul e nevoit să rămână pe peron iar celălalt să plece. Nu. Pentru că în privirea celor doi îndrăgostiți există şi speranța revederii, însă între Avram şi Edith, nu mai exista nicio urmă de speranță. Deşi nu ştiau ce îi aşteaptă, însă instinctul lor le spunea că astea sunt ultimele clipe petrecute împreună. Că în mai puțin de 10 minute totul o să ia o întorsătură atât de nefavorabilă lor.
În mintea lui Edith, începuse numărătoarea inversă, cu toate astea, nu putea să-şi ia ochii de la soțul său. Îl iubea, chiar îl iubea, păcat că nu i-o decalarse prea des. Asta e una dintre regretele pe care majoritatea oamenilor le au, faptul că nu au spus când trebuia şi cui trebuie un simplu dar sincer "Te iubesc". Poate pentru că trăim într-o rutină ce nu ne face să realizăm că moartea e atât de aproape şi nu avem deloc siguranța zilei de mâine. Desigur, dacă am fi conştienți de ideea că să vezi zorii unei noi zile e o binecuvântare, poate am fi şi mai darnici cu vorbele bune, cu te iubescuri-le, poate atunci am înțelege că suntem doar nişte actori care vin şi pleacă pe scena vieții şi e de datoria noastră să jucăm un rol cât mai bun aşa încât publicul să nu ne uite.
Dar acum nu mai părea să conteze, era prea târziu, Edith era deja întoarsă pe toate părțile de bărbatul cu halat alb, în timp ce Avram era examinat de un altul. Şi-au încrucişat privirile pentru ultima oară şi putea să jure că zărise lacrimi în ochii soțului ei.
- Te iubesc! A strigat ea plină de curaj, strigăt ce îi făcu pe toți din apropiere să se uite uimiți la ea.
- Ce romantic. A spus domnul batjocoritor.
Edith şi-a ridicat privirea, fiindcă era mai înalt decât ea, şi privindu-l cu toată ura şi disprețul ce se puteau găsi într-o femeie, i-a spus parcă scuipându-l cu fiecare cuvânt:
- Ce ştii tu despre dragoste?
Imediat după replică de-o parte şi de alta au apărut gardieni gata să o salte.
- Lăsați-o pe biata îndrăgostită. A spus el.
- Dar domnule Mengele...
- Am zis să o lăsați. Am să mă ocup eu de ea. Să mergem. A spus pornind în urma tuturor evreilor, fiind chiar în spatele lui Edith, aceasta parcă simțindu-i respirația în ceafă.
S-a întors de câteva ori să-l vadă dacă mai e acolo, era. Doar că nu le țintea cu privirea pe ea şi Magdalena, se uita în jos plictisit, la papucii lui proaspăt curățați, ridicându-şi capul din când în când atunci când era salutat şi saluta la rându-i.