[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul XXXII

A colindat Berlinul toata dupa-masa. Era indiferent parea a fi pierdut, privea in gol, mergea parca ar fi fost teleghidat, se lovea de oameni care il injura apoi dar nu ii pasa, nici macar nu ii auzea.

A mers din nou la vechea lor casa, de data asta a intrat si s-a plimbat prin ea. Mobilierul ramas era distrus, usile dulapurilor rupte, tapetul de pe pereti scrijelit, geamuri sparte astfel incat simtea cum adie vantul prin casa.

A urcat la etaj unde inca mai era patul lasat exact la fel ca la plecarea din acea seara, dar acum era plin de praf.

S-a asezat pe marginea patului si-a sprijinit capul in palme, mainile i se sprijineau pe genunchi iar lacrimile au inceput sa ii curga. Siroaie intregi de lacrimi ii brazdau obrajii, fata i se inrosea, abea mai putea respira, capul incepea sa il doara. S-a prabusit pe podeaua rece lipsita de covoarele scumpe de alta data. Corpul ii era strabatut de convulsii, simtea cum sufletul i se desprinde de trup, cum carnea i se despica. Amintirile il necajeau, copilaria, Edith, Magdalena, Auschwitz, Eva... Amintirile erau triste, constatand ca defapt a trait o viata in pacat si mizerie, ca a fost predestinat esecului.

Dupa ore bune in care a plans asemeni unui copil mic, s-a ridicat, si-a scuturat hainele de praf si a pornit hotarat prin oras. Stia exact unde merge, stia exact ce va face si stia exact ce se va intampla.

A mers aproximativ 10 minute pana cand a ajuns la podul care ii era atat de drag, obisnuia sa se plimbe impreuna cu Eva. Niciodata nu a inteles cum un pod atat de trainic si cu o priveliste superba spre intregul oras poate avea asa o denumire trista "Podul suspinelor". Apa raului Spree era linistita, limpede de un albastru spectaculos.
"In aceasta zi pot sa spun cel mai trist adevar. Am iubit-o si uneori dar doar uneori, m-a iubit si ea. Sau cel putin asa cred. Deseori sunt indecis ce sa fac, sa ma sinucid sau sa omor pe toata lumea din jurul meu. Dar totusi in final ai nevoie de mai mult curaj sa traiesti decat sa te sinucizi"

Gandind asta, s-a urcat pe marginile podului, spunandu-si ultima rugaciune si chiar si in ultimul moment a crezut ca daca se sinucide ea ar fi murit. Poate nu imediat, poate ca nu cu aceeasi durere in suflet dar s-ar fi intamplat. Pentru ca nu poti trai multa vreme fara o inima, fara un inger pazitor.

A sarit pur si simplu. A sarit in albastrul pur si neprihanit, un albastru asemeni mantiei Fecioarei. La contactul cu apa, a simtit o pleznitura peste tot corpul, iar apoi lumea, cladirile,orasul, toate au disparut. Negrul devenea din ce in ce mai negru, plamanii incepeau sa i se inunde cu apa, constiinta era deja pierduta.

Dupa cateva minute intre viata si moarte, trupul neinsufletit s-a ridicat la suprafata apei, plutind cu fata in jos, plutind spre viata vesnica. Si astfel asemeni unei corabii, si-a inceput el lungul drum, care avea sa fie ultimul facut vreodata. 

Si noi inaintand, corabii impotriva curentului, nascandu-ne mereu fara contenire in trecut.

                                                                         ~SFARSIT~