[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul XVIII

In urmatoarele saptamani nu a fost nici urma de doctorul Mengele.
-Nu sti unde a plecat? Sau de ce nu vine la cabinet?
Asistentul a privit-o uimit iar apoi a inceput sa o loveasca.
-Cine mama dracului esti tu sa pui asemenea intrebari?! Sa arzi in flacarile iadului curva nenorocita.
Apoi s-a aplecat si i-a soptit cu multa ura.
-Te-as ucide in bataie daca nu as fi primit clar ordine sa nu o fac.
Inca cateva injuraturi si lovituri i-au mai fost aplicate, "asa ca sa se invete minte" spunea asistentul.
Edith zacea pe podeaua rece si murdara. Statea ghemuita si plangea in hohote dar gandul ca "am primit ordine sa nu o fac" o consola. Doctorul nu o trimite la moarte, nu inca.
A trecut o luna si iata ca doctorul si-a facut din nou aparaitia. Arata mult mai tanar si sanatos, comcediul luat i-a prins bine, era cu totul alt om.
Edith nu isi incapea in piele de fericire, abea astepta sa ajunga din nou in cabinetul lui. Se simtea ciudat, cand totul a inceput nu ii pasa de sentimentele lui, dar acum incepea sa se indragosteasca de el si asta ii dadea planurile peste cap, "nimuc emotional, doar dorinta de razbunare si supravietuire" cu aceste ganduri si-a inceput planul dar acum, simtea  ca e ceva mai mult de atat.
Timp de doua saptamani nu a fost chemata, credea ca s-a descotorosit de ea, ca a uitat-o, dar Edith nu permitea asa ceva, nu putea lasa in voia sortii sansa ei la viata, nu il putea lasa acum cand il avea in gheare.
La lasarea serii, a iesit pe furis din baraca si a fugit la cabinet. Era inca acolo, singur, stand la birou si completand niste documente. A deschis usor usa a carui scartait l-a facut sa tresara.
-Ce cauti aici la ora asta? Nici macar nu te-am chemat. Cine esti tu sa intri aici cand vrei?!
-Mi-ati lipsit. Am vrut sa va vad din nou, sa va aud, sa va simt.
-Edith...
-Nu. Nu mai vorbiti. Vorbele, in aceste momente, sunt de prisos.
Cu mersul ei de felina, leganandu-si usor soldurile, s-a apropiat de el, luandu-i mana intre ale ei.
-Ati fost plecat atata vreme, si am simtit ca nu mai am viata. Fara dumneavoastra, eu nu am vreun sens, fara dumneavoastra sunt singura si incompleta. Pot trai fara mancare, fara un pat in care sa imi intind oasele obosite de la atata munca, pot trai fara haine si in chinuri, dar sa nu imi cereti vreodata sa traiesc fara dumneavoastra. Asta ar insemna cel mai crunt chin. Tot ceea ce vreau sa spun este ca.... eu... eu am inceput sa va iubesc.
Josef o privea cu ochii mari, nu a spus nimic, nu era nici furios nici fericit. Era indiferent, la fel ca in prima zi.
-Dumneavoastra, nu ma iubiti. Asa e? Spuse ea schitand un zambet trist.
-Edith, eu nu pot iubi. E interzis.
-Cine interzice asa ceva? Cine interzice inimii sa isi spuna cuvantul? Führerul? Clasa sociala? Etnia? Eu m-am indragostit de sufletul dumneavoastra, nu de fizic. Va rog, spuneti-mi ca ma iubiti sau trimiteti-ma la moarte. Prefer moartea decat sa traiesc fara iubirea dumneavoastra.
-Nu am voie sa fac asa ceva. Nu e permis.
-Macar o data ascultati-va inima. Uitati de misiunea dumneavoastra aici, de conducator, de ordine sau orice alta lege. Doar dumneata si sufletul tau. Nimeni, domnule doctor, nu poate legifera dragostea, nu i se pot da ordine. Iubire isi apartine siesi, e surda la rugaminti si nu o poti negocia.
-Inima, sa imi ascult inima... Daca as face asta lucrurile s-ar schimba si dintr-o comedie s-ar putea transforma intr-o tragedie.
-Comedie, tragedie, nu imi pasa atata timp cat stiu ca ma iubiti, atata timp cat o sa fiu alaturi de dumneavoastra nu imi pasa ce gust are viata pentru ca in jurul tau este mereu dulce.
  Fara sa mai spuna ceva, a sarutat-o, de data asta scurt si apasat. Si lui ii fusese dor de buzele ei, rana aproape se vindecase dar el inca o simtea acolo, vroia sa o simta.
Ridicandu-se de langa ea, a inchis usa cu cheia, a stins lampa care lumina incaperea si a tras-o dupa el in patul de spital. Acum stateau amandoi intinsi pe acel pat, martor tacut ale atator atrocitati, stateau si se priveau. Fata lui Edith era luminata de luna care isi trimitea razele prin geamul micut al cabinetului. Josef ii aranja buclele si o mangaia pe fata spunandu-i cat de frumoasa era asa, cat de frumoasa o facea luna. Apoi au continuat sa se sarute, in timp ce o dezbraca usor de rochia aceea.
"Acum ori niciodata Edith. Lasa rusinea, lasa prejudecatile deoparte, te vei gandi maine la ele, acum traieste clipa."
Ii placea sa ii dezmierde trupul cu sarutari tandre, ii placea sa o vada zvarcolindu-se de placere sub el, era acum a lui.
Cabinetul era inconjurat de soldati, si ca sa previna eventuale situatii de descoperire a faptelor sale, a fost nevoit sa ii astupe gura cu palma sa pentru a ii inabusi tipetele de placere. Chiar daca l-a muscat de mana pana la sange, nu ii pasa, nu simtea durerea, era cu ea, era a lui si asta e tot ce conta.
Doctorul a uitat macar o noapte de toate prejudecatile, si a iubit-o la fel ca pe o femeie cu origini germanice.
Soarele rasarea, iar el o privea cum doarme linistita pe pieptul lui, ii simtea respiratia linistita, simtea ca e fericita.
Un buna dimineata sfios l-a facut sa isi ia privirea de la geam, era Edith.
-Buna dimineata! A raspuns el calm, oftand.
-Va iubesc.
A privit-o cald si a schitat un zambet, sarutand-o a fost cel mai bun raspuns pe care il putea da.
-Nu uita Edith, mereu fapte, nu vorbe. A spus zambind.
Stia ca nu isi permite sa mai stea in cabinet asa ca si-a luat haina, si-a aranjat parul si a plecat spre baraca.
El, ramas singur, a inceput sa faca curat. Aproape a uitat ca azi era ziua cea mare, ziua in care Hitler dorea sa ii vada cabinetul si studiile.

- Heil, mein Führer!
Strigau toti soldatii in timp ce el marsaluia cu eleganta spre cabinet.
-Bine ati venit in umilul meu cabinet.
-Bine te-am gasit Josef.
Hitler a inaintat in incapere, studia cu interes plansele expuse pe pereti.
-Ei bine, cum merg studiile? Ai obtinut rasa pura?
-Inca nu, dar lucrez la asta. Haideti sa va arat. Va rog luat loc pana eu caut dosarul.
Hitler s-a asezat pe scaunul biroului iar Mengele i-a pus in fata mai multe dosare.
-Sunt foarte detaliate. Au poze, grafice, date statistice.
-Ia sa vedem. A spus Adolf deschizand primul dosar.
Josef astepta umil verdictul lui, statea in fata biroului si il urmarea, avea impresia ca Führerul stia tot ce s-a intamplat in incaperea asta in urma cu o noapte. Ii venea sa il prinda de gulerul camasii imaculate si sa ii urle in fata "M-am culcat cu o evreica, chiar aici, chiar in patul la care te-ai uitat. Sunt indragostit nebuneste de ea!"
Simtea cum transpira din ce in ce mai tare, si-a deschis un nasture de la camasa. Incepea sa se ingalbeneasca la fata cand Hitler si-a ridicat privirea.
-Da faci o treaba.... Dumnezeule te simti bine?
-Da, eu doar...sunt putin obosit.
-Oboseala nu e un motiv intemeiat sa te opreasca din munca. Cum spuneam, faci o treaba buna si doresc sa iti continui cercetarile.
-Multumesc. Voi incerca sa satisfac dorintele dumneavoastra si am sa ma ridic la nivelul asteptarilor.
-Asa sa faci. A spus Hitler ridicandu-se de pe scaun.
-Va multumesc pentru timpul alocat acestei vizite
Führerul s-a multumit doar sa isi incline putin capul apoi a plecat.
"E oare un pacat? E un pacat ceea ce s-a intamplat intre mine si ea? Am tradat rasa pura? Ce o sa fac acum? Oare Führerul are habar? Daca cineva a vazut totul?" erau doar cateva din gandurile care il macinau pe acest doctor.