[ÎN CURS DE EDITARE] O poartă către Iad: Auschwitz

Capitolul XVII

Edith se simtea atat de fericita dupa ce s-a intamplat in cabinet. Era atat de mandra de ea, in fiecare seara isi atingea buzele si rana si de fiecare data retraia momentul in care buzele lor s-au intalnit in acel sarut pasional. 
A doua saptamana nu a fost chemata, nici a treia. Incepea sa isi piarda speranta, dar totusi faptul ca nu a fost trimisa in camera de gazare insemna ca el inca o dorea in viata. 
Dupa o luna, asistentul a venit in sfarsit dupa numarul 20304. Nu stia ce avea sa se intample, nu avea vreun plan sau vreo idee, se va lasa ghidata de instinct si de situatie. Daca el ii permite, nu o sa ezite sa faca urmatoarea miscare.
A intrat in cabinet si a inchis usa. El era acolo, cu spatele la ea, imbracat in halatul lui alb imaculat. Spatele ii era incordat, si parea ca rasfoieste niste dosare. Nu a privit-o, dar i-a simtit prezenta cu toate ca ea a incercat sa fie cat mai silentioasa posibil.
-Apropiete.
Edith a facut cativa pasi si el s-a intors, a privit-o din cap pana in picioare dar privirea i s-a oprit asupra ochilor, coborand usor spre buza care inca era ranita.
-Stiti, se spune ca ochii sunt inima sufletului. Zise Edith cu vocea tremuranda.
-Zau? Si ce suflet am eu? a intrebat el sceptic si usor amuzat.
-Sunteti cea mai deosebita persoana pe care am vazut-o vreodata.
-Care este numele tau?
-Edith. Dar oricum aici nimanui nu ii pasa, sunt numarul 20304 .
-Ei bine, mie imi pasa. Tu nu esti un numar, esti o fiinta.
  Replica doctorului a uimit-o, niciodata nu se astepta sa auda asemenea cuvinte din partea lui, monstrul care ii mutila si ii trata ca pe niste obiecte.
-Cu totii de aici suntem. Indrazni ea sa spuna.
-Tu esti diferita, raspunse el foarte scurt si rece. Ai ceva tangente cu rasa pura... spune-mi, ai rude care s-au nascut in Germania, din familii germanice?
-Bunica mea, provinea dintr-un orasel din Germania. Mintise ea.
-Stiam eu ca trebuie sa ai ceva radacini de pe aici. Esti prea frumoasa sa fi evreica.
"Iar tu esti prea prost sa fi medic." Gandi Edith dar se abtinu si schita doar un zambet. Intr-adevar era flatata, a rosit si si-a lasat capul in jos.
-Trebuia sa imi spui de la inceput ca ai si origini germanice.
-Eu...
El s-a apropiat usor de ea, cuprinzandu-i talia cu bratul sau,  tragand-o langa el si lipind-o de el. Edith a tresarit, ii place sa fie langa el.
-Din acea seara, nu te-am mai putut scoate din minte, ai fost mereu acolo.
-Atunci de ce nu m-ati chemat?
-Am incercat sa te uit, dar nu am reusit. Edith, Edith ce imi faci tu mie.
-Domnule, intunericul nu te poate scoate din intuneric, doar lumina poate face asta. Ura nu te scoate din ura, doar iubirea poate face asta. Iar ceea ce se petrece acum... aici, intre dumneavoastra si mine, se numeste dragoste adevarata. Se intampla accidental, cu o singura bataie a inimii, intr-un loc si un moment neasteptat.
Josef a privit-o cu atata blandete incat ea s-a si speriat cum un om atat de nebun poate sa priveasca in acel fel o femeie. Nu mai putea sa reziste tentatiei care era oricum destul de mare, asa ca a sarutat-o din nou. Tandru, plin de pasiune si dorinta, atingandu-i gatul, spatele, talia, revenind la gat.
-Te vreau! abea sopti el printre sarutari.
-Atunci ma vei avea.  Veni si raspunsul din partea ei.
Cand totul parea perfect, Josef a desprins-o brutal aruncand-o pe pat. Edith speriata privea uimita barbatul care isi aranja cravata si gulerul camasii.
-Poti pleca.
Comportamentul lui se schimba de la un minut la altul, cand o dorea cand o respingea, cand o chema cand ii ordona sa plece. Edith, fara sa mai spuna ceva s-a strecurat usor afara din birou si a plecat spre baraca in noaptea racoroasa. Ii era frig si ii clantaneau dintii asa ca a grabit pasul. 
 In fata baracii statea una dintre femeile cu care impartea baraca, statea rezemata de tocul usii si privea spre Edith.
 -Unde ai fost?
 -In cabinetul doctorului. A raspuns sovaind.
 -La ora asta?
 -M-a chemat sa....
-Sa te sarute de noapte buna? a intrebat intrerupand-o pe Edith.
 "A vazut totul? E o scamatorie stupida? Ce stie defapt femeia asta?"
-Mi-a luat doar o eprubeta de sange si mi-a dat cateva medicamente. Atata tot, iar acum daca ma scuzi, as vrea sa ma culc.
-Desigur Majestate! a raspuns femeia plina de ura si sarcasm.
 Edith, ignorand remarca usturatoare, a incercat sa o ocoleasca, cand femeia i-a blocat intrarea in baraca si a pleznit-o cu toata puterea.
-Crezi ca o sa reusesti? Crezi ca nu stiu ce faci? Crezi ca nu o sa te reclam?! Javra ordinara. Si spunand asta a scuipat-o.
Edith s-a ridicat din zapada care ii udase rochia si a inceput sa fuga inapoi spre cabinetul lui Mengele.
"Ce se intampla cu mine? Cum sa fac asa ceva? E o evreica! De ce imi doresc femeia asta, cum e posibil una ca asta?"  gandea Josef cand Edith a dat buzna.
-Ce crezi ca faci?
-Nu e timp de cearta! a raspuns Edith posesiv. O femeie stie! A vazut tot ce s-a petrecut aici!
-CE?! Cum o cheama pe nemernica?
-Magdalena.
 Mengele nu a mai zis nimic, si-a luat doar haina si a plecat. In doar cateva minute tipatele Magdalenei se auzeau din curtea lagarului.  Edith a iesit speriata din cabinet si a vazut-o la pamant vaicarindu-se in timp ce un soldat o batea de mama focului. Mengele era lanag el si striga ca o vrea moarta pe javra si asta cat mai repede si dureros posibil. 
 Edith era socata, acest barbat ucidea pentru ea... pentru el... pentru secretul lor. Stia foarte bine ca lucrurile au sa se schimbe de acum inainte, credea ca doctorul are sa termine tot ce a fost intre ei de teama ca cineva ar afla si ar divulga secretul.
 Dupa ce s-a asigurat ca este moarta, Mengele a plecat spre casa, tot drumul si intreaga noapte Edith i-a fost gandul principal, ea era peste tot, in vise, in ganduri, idealuri, orice ii trecea prin cap. 
"Femeia asta ma distruge incetul cu incetul. Ce sa fac Doamne? Sa ascult ordinele si ratiunea sau sa imi ascult macar o data inima? Nicio femeie nu m-a tulburat atat. Suferinta mea senzuala e un blestem. S afie oare trupul ei? Sa fie oare zambetul ei? Sa fie oare glasul ei?"