tu știi cine sunt eu
sau doar te prefaci
într-un ceas de sticlă
când lumea-i așa mică
într-o pereche de bocanci
mi-e frică să nu cumva
să te spargi
atunci
știi că
nici eu nu te voi mai cunoaște?
Fără timp
oasele mele vor levita
și te vor naște
într-o băltoacă de broaște
pe dușumea
te voi saruta
te voi asambla
din cadențe
și din demențele mele
voi presura stele pe sânii tăi
tăiați
gravați în pieptul meu
ca și cum am fi un singur sân
un singur plămân
un singur cancer
te-ai mai răsfăța cu mine
pe dușumea
dacă-i știi că mâine
vom sfârși
amândoi
sub voal de ghilotine?
Ce bine ar fi
Tu nu ai mai trăi cu nimeni
eu m-aș uita la tine
și te-aș iubi
mai mult decât în oricare altă zi de depresie
nu pot simți nimic atunci când sunt sănătos
ar fi o durere
înșirată-n os
fiindcă
lumea-i prea mică
pentru un chin prea neclar
și atât de necesar
e să te naști din nou
să te iubesc din nou
și să murim iar
precum un ecou spart
într-un ceas
de sticlă....
CITEȘTI
Oase fremătând în veșnicie
Poetrystăteam rezemat de-ai tăi iriși versatili când din pleoapele tale de topaz timpul se crăpa iar ploile de meteoriți se surpau în frânghiile lacrimilor de metal de care mă spânzuram zilnic între orele 8 și 10 dimineața eram atât de fericiți ...
