Oase fremătând în veșnicie

Apusul în Bergen

Mi-e dor de apusul răpus în văratec,
cum timpul ședea pe-o sineală în râuri...
Când viața era pururi petala
Ce nu cunoștea ce-s aceste desfrâuri,
Prin care, ca într-o spirală, m-am resemmat.
Iartă-mă, mamă, că în sufletul meu, sunt părtașul
Unui imens atentat.
Plânge orașul cu stropi de zăpadă învinețiți,
Sub bocancii de smoală
toți sunt striviți...
Încă-s al tău, boală, prizonier, străin pe planetă,
Cu dorul înfipt în jugulară, declar că-s a ta marionetă...
Apusul în Bergen leșină pe norii de sânge;
Iubesc confuz o brunetă...
Dar parcă în fiecare zi, câte puțin, se frânge.
Sex, alcool și amfetamină
Îmi mai dau astăzi lumină...
Răsăritul pătat de-o beznă albăstruie
Mă fixează într-un mănunchi de cuie.
Mi-e dor de obiceiuri și datini
Și de motivele ce-mi stârneau cândva
O droaie de lacrimi...
Nu se aud în jur decât sirene și gemete erotice
Sau poate-s doar strigăte demonice.
Plutesc pe-un cal de vată în vidul meu
Unde nu există Dumnezeu.
De mână țin un cer senin fără brățări
Ce astăzi nu mai are întrebări,
Suntem monștri.
Cât apusul lenevește senil pe umerii noștri...