Oase fremătând în veșnicie

mona lisa

în ochii tăi
viața mea e un minuscul vis
pe care-l storci
visându-l tot mai des
și tot în ei
ca-ntr-o eclipsă mă sufoc
precum
un echivoc ce
curge
văduv de idei
într-un labirint infinit de
lacrimi
ce sparg umerii mei
de tinichea
te rog, nu mai visa
cum mă
cutremuri c-un pumnal de ignoranțe
și de ce-mi tremuri
pe-același val de speranțe
În care am tot murit?
m-ai ucis în ritm melodic
între sporadice fanfare
și mi s-a
năucit eclisa
dragă mona lisa,
și ca drept urmare
ai putea să fii
cu un artist
cu pana ruptă
cu vers trist
și cu viața la pământ?
dragă mona lisa
te rog, nu mai visa,
cum mă
astepti între două cugetări
de toamnă
pe o pajiște stelară
printre razele unui curcubeu diform
și cu o chitară
fără corzi
eu
de-aș fi om
de-aș fi om...
aș asculta cu tine cântecul mării
ce răsucește în noi
atâtea ploi de octombrie
și deasupra zorilor
am invada norii cu vată pe băț
n-ar mai ploua decât cu zahăr
sau de ce nu
cu miere
iar cu pomii
în loc de mere
i-aș împodobi cu stele
pentru a străluci doar atunci
când pășești printre ele
ca o madonă
triumfând
în universuri
din părul
se vor prăbuși
aurore mov
pe obraz
într-o
amiază
turcoaz
când
timpul
nu mai visează decât
un anotimp ucis pe pervaz
iar noi
ca doua gânduri încă negândite
ne vom rezuma doar la tăcerea
unor vieți ce nu au
fost trăite
vom ațipi
pierduți printre mormane de iluzii
vânați de-un non-sens abstract
și totuși
noi
am rupt pe veci acest stupid contract
cu timpul
tu, dragă mona lisa,
vino să-mi dai sens!
eu nu sunt decât un vers
pe care-l uiți uneori
așa cum uiți să te întorci
din lumea ta de muritori
în ochii tăi
viața mea e un minuscul vis
pe care-l storci
visându-l tot mai des...