Ți-aduci aminte ziua când ți-am așternut dureri
În viața-ți zbucimată de frustrări și îndoială?
Când în toamnă te topeai din atâtea primăveri
Si-ți doreai așa de mult să fii strivită de vreo boală...?
Mă priveai din golul ușii ca pe-o umbră imprecisă,
Și plângeai abstract în tine, răsucind în oase-mi infinitele poveri...
Mai știi când îți doreai atât de mult să fii ucisă
Și râvneai după suplicii în pofida multor mângâieri...?
Mi-ai șoptit printre sughițuri că iubești să te asemeni
Cu durerea mea stupidă ce-a ajuns să te domine-n glumă...
Și ca-ți devenit amanți, confidenți ori chiar și gemeni,
Torturați în lungi amoruri, subjugați în pungi de sârmă...
Ți-aduci tu, oare, aminte, de-a noastră rătăcire?
Când în chinuri te zbăteai printre aburi de trabuc...?
Chiar de mi-aș dori, aminte n-o să-mi mai aduc
Decât de cum zâmbeai și te scurgeai în straturi de iubire...
Îți aduci aminte ziua când pe veci ne-am separat,
Când de-o dată ai pierit, leșinând pe carosabil?
Eu m-am sinucis apoi și-n beții m-am spânzurat
Și ca niciodată astăzi suntem etern inseparabili...
CITEȘTI
Oase fremătând în veșnicie
Poetrystăteam rezemat de-ai tăi iriși versatili când din pleoapele tale de topaz timpul se crăpa iar ploile de meteoriți se surpau în frânghiile lacrimilor de metal de care mă spânzuram zilnic între orele 8 și 10 dimineața eram atât de fericiți ...
