Oase fremătând în veșnicie

Inutil

Mi-e moarte, mi-e chin, mi-e greață,
Suspinul înflorește pe oraș.
Demonii agonizează sub faianță,
Și îngeru-i proptit pe umeraș.

Oamenii-s de piatră, ignoranți,
Cerul strânge-n dinți seninul.
Vândut, dezamăgit de frați,
Amarul își ascute-n sân veninul.

Paralizat în somn, mă-ncântă visul,
Dar de teama vieții, țin ușile închise.
Aștept să mă înghită repede abisul,
Când coșmaru-i spânzurat de vise.

Lungi plictiseli rumegă pe rană,
Orele nu trec decât tiptil.
Nopțile mă țin captiv în palmă,
Șoptindu-mi cât sunt de inutil.

Viața nu-mi mai poate oferi nimic,
Iar timpul meu spart e nul.
Asfaltul gol de cretă. Speram
Pe vremea când eram credul

Că nu am suferit încă destul.
Că poate vremea e de vină.
Să suferim e cool,
Să speri atunci când n-ai lumină

Te prăpădești în beznă, și râzi,
Sub meri, sub nori, sub brazi,
Copilăros te-așezi sub ghilotină,
Și te întrebi de ce tot cazi?

Și constați pueril că nu a fost o glumă,
Că trăind, mori impetuos, scuturi asfaltul
Cu sânge prăfuit cu gust de lună,
În jur nu-i nimeni să-ți ridice capul...

Nu-i nimeni să te întrebe ce mai zici
Nimeni să-ți repare
Inima atunci când ți -o mai strici.
Profundă disperare

O goană fără margini. Mă îngrop în scris,
Dar povestea mea nu mai are pagini,
E o punte spre plictis.
Aceeași zi, aceiași nervi torturați în clește

Orice răsărit acum se înnegrește.
Devine brusc un gând alambicat în dric,
Un ticăit prins în lumea-mi încleștată.
Aceeași oameni, aceeași sinucidere amânată,
Viața nu-mi mai poate oferi nimic...