Oase fremătând în veșnicie

aeronavă în declin

ticăie timpul ca un val amorf rostogolit
în valea plângerii
ticăie
precum o muscă izbită de timpanul crăpat
al secundelor
ticăie ca un robinet secat
atât aud greierii înecați în unde magnetice
doar un ticăit de cretă ce smulge
singura
tablă din școală
o bală ștearsă de mâneca înghețului
țurțurii apun pe dulapuri
sticle de cola roase în tăcere de
talibani lihniți
ticăie stricat timpul
de parcă în orice minut
s-ar destrăma soarele
Și-ar mai rămâne din el doar praful
unor raze ultraviolete
acum gri
precum ticăitul timpului
are puterea de a mă scoate din mine
pe jos rămâne pielea grasă
untura umană
liniștea firească a decăderii
sunt ceva ce nu am mai fost până acum
dintr-un ceas atât de mic
explodează un sunet repetitiv
precum un glonț ce îmi sparge creierul
apoi iese treptat
niciodată nu-și scoate întregul trup
se joacă cu mine
iese câte puțin
apoi se înfinge criminal
adânc în sângele meu
în craniului meu
în spiritul meu
Sunt  mâncat de viu de milioane de furnici
adineauri
priveam obsesiv halba cu speranțe și visuri
ori berea îmbibată într-un
mormânt de șervețele
ascultam
cum ticăitul îmi sorbea
aorta
și venele
și globurile oculare
viața mea e înlănțuită de acest ticăit
precum un om ce-și
sapă groapa
din pruncie
pentru a deveni cândva doar o bucată de os
atât îi este scris
Țipătul orelor îmi alungă tot ce am iubit
n-am în jur decât scaune palide
pe care stau
lipite câteva firimituri de amintiri
nu știu ce aștept
nu știu ce fac
e ticăitul senil al unei aeronave în declin
au degerat albatroșii
pe limbile uriașe ale ceasului minimal
ticăie timpul criminal
e vomă pe sub masa non-sensului
poate atât a rămas
atât va mai fi...