Oase fremătând în veșnicie

raion de non-sens

raion de non-sens

În mansardă
timpu-i
un raion de noiembrie
o eșarfă sudată într-un morman
de
dirty laundry
și scheletul parchetului
un abecedar de umbre
scârțâind
Eu mă mișc
umblându-te
ca pe o un oftat zilnic
iar carnea mea afumată
îți este locuința
în care-ți ulți
benevol
șuvitele de păr bleumarin
în care-ți bei
nonșalant
cafeaua amăruie

plouă cu tine
în orice artefact și gând
plouă cu noi
peste umbrele sparte
ale copacilor
curând
de piele te dezbrac
și te privesc meditând
îndrăgostită
În vene-mi
nu-i decât amprenta sângelui tău
O mostră din care
s-a născut
universul

fiindcă
ca o pasăre
rătăcești
în fiecare os
și-n fiecare clipă

ne pierdem în oceane de derivă
când ascultăm atenți
la ploaia tot mai agresivă
și fără motive
sau scopuri fără vers
plutim incostienti și beți în mansardă
într-un raion
de non-sens

pe câmpie
luna
se fărâmă într-un
sărut
crucial
între o coloană și un cearșaf
murdar
ca un val de epilepsie
când pe scoarță de vanilie
sunt
chiriaș în sânul tău
și ucigaș
în șanțul de ,,Bun rămas"
al Siriei

se
fisură
epiderma
țesuturilor mentale

și noi ne dizolvăm

în hemoragii sentimentale...

ce raion de noiembrie

am ațipit acolo
printre pietre
și-am crezut
că
sunt
însăși o jumătate de piatră
pe fundul unui lac platonic

În ochiul tău agonic
mă destram
și nu mă spanzur de lacrimile tale
așa cum mă gândeam
s-o fac
căci lumina se deșiră-ntr-o clipită
și noi
hipnotizați de frică
iubim doar ce-a rămas

noiembrie

nisipul spintecat de pașii noștri

pe țărmul roz al Braziliei

și un morman de haine
vechi

într-o mansardă ruiantă

noi

suntem două lacrimi
ce curg
într-un slalom de speranțe