Oase fremătând în veșnicie

comă vegetativă

cine sunt? de ce mă ții în brațe?
căldura lor străină mă topește,
mă umple, mă alungă, mă zdrobește,
își varsă-n mine trupul lor de gloanțe...

mă privești de parcă am fi zâmbit
cândva într-un hambar de stele...
de parcă-n lumea ta am suferit
și-n lumea mea un sens ai oferit vieții mele.

eu nu cunosc nimic din ce privrea stearpă
Fixează fără noimă un munte putrezit.
în adâncul tău terestru m-ai ademenit,
și toate-mi par un drum imens spre groapă.

sensul meu alungă timpul inactiv,
norii mi se sparg în strat de ciumă,
se prelinge cerul în texturi de gumă,
lumea-i sugrumată într-un neant vegetativ..

Oricum de viață m-aș fi despărțit credul...
Dezgustat de oameni prea devreme,
Întemnițat în lanul de poeme,
Știam că n-am trăit destul...

deconectează-mă, te rog, ia-mă
de suflet și poartă-l pe fulgi de agonie!
smulge, rupe, arde această poezie,
și strânge-o apoi necontrolat în palmă!

mă voi strivi treptat precum un ghimpe
ce-n viața lui n-a fost vreodată mândru...
Deși te văd, sunt mort pe dinăuntru...
eu cine sunt? Nu îmi aduc aminte...

tu cine ești? de ce mă ții in brațe?
răceala lor sinistră mă-ngrozește,
mă vinde, mă ucide, mă iubește,
revarsă-n mine droguri și speranțe.

îmbie viața-mi neagră în culori
când soarele-i palid, iar luna-i de argilă,
iubește-mă din suflet, nu din milă,
iubește-mă de-ai vrea să mă omori...

mă privești de parcă am lăcrimat
cândva într-un noian de vise,
de parcă ușile în nas ne-au fost închise,
și-n lumea noastră decepții ne-au prădat...

eu nu cunosc nimic din ce îndrugi,
știu doar că moartea încă mă amână,
că-n mâinile tale ruginește o legumă,
iar gropile din inimi parcă-s mai adânci...

te uiți neștiutor cum mă deșir în mină,
- Lumina mea se cerne tăcută, resemnată, -
Nu știi că vei avea aceeași soartă,
Pierdut în aburii amanți de heroină...

Tu cine ești? Eu nu mai am cuvinte...
Știu doar că veșnic aparții
Unui scop ce nu poate trăi...
Eu cine sunt? Nu îmi aduc aminte...