Oase fremătând în veșnicie

Destin bolnav

Învăpăiat destinu-mi de ochii tăi e prins
Ca într-un labirint de gheare și explozii,
Și-n golul vieții-mi ars înseninata-i stins
Făclii de-amor și gust amar de-ambrozii.

Eu sunt bolnav acum, bolnav ca niciodată,
Nu m-ai văzut nicicând în tainice perfuzii.
Hrănește-mă cu viață, tu umple-mă cu vată, apoi
ne-avenurăm în veșnice iluzii.

Noroiul sacru-n noi etern a prins contur
Și nimeni nu admiră cum astăzi ne golim.
Privește doar o clipă cine e în jur,
S-aplaude hipnotic vestea că murim.

Eu sunt bolnav, iubito, mă pierd între epave
Pe fundul unui ocean fără sfârșit.
Și versurile-mi împietrite, toate sunt bolnave,
De-atâta amor albastru și-atâta infinit...

Am crezut prostesc că sunt poet, dar
nu-s
decât un vers rănit într-un poem...
pe-obrazul meu cel plâns
mai piere un catren
și-o șoaptă
o iubire
un blestem...

tu, iartă-mă, căci arta
în care m-am născut,
mai publică-n ziare
un urlet, o sfială
de moment;
și că m-am pierdut
în gheare,
când viața mea s-a rupt
într-un abis albastru de
latent...

și iartă-mă, de vrei,
că iubindu-te
am păcătuit..
doar timpul și chiar viața-mi
asasinată pe alei
mai știu că două veșnicii eu
te-am iubit...

precum un rob
precun un orb
ostatic
în fiecare atom
eu n-am știut ce-i viața
spintecată-n valuri

pe țărm eu te aștept
într-un vis latent
romantic și
mort lângă un pom..
Hrănește-mi cu speranța-n
negre ritualuri

dorința de-a fi om...