Seria ,,Destin sau coincidență"- Pasiune interzisă (+18) vol.4

Capitolul 17- Partea I

Patrick

Mă plimb ca un leu în cușcă, teama ce o resimt în aceste momente, nu mă lasă să gândesc coerent.
Unde ești iubito?
Cum de am fost atât de orb, în cât să nu văd că o rănesc prin comportamentul meu? Dacă nu o voi găsi, ce va crede copilul nostru despre mine? Nu știu ce înseamnă să fi abandonat și nici nu îmi doresc să experimentez pe propria piele. Sentimentele ce nutresc în mine de la aflarea veștii m-au făcut să-mi dau seama, cât de mult îi iubesc, și viața fără ei, m-ar aduce la pierzanie.
    Soneria apartamentului mă anunță că părinții mei au ajuns. Oamenii aceștia și-ar da viața pentru mine, doar să mă știe fericit. Niciodată nu le voi putea mulțumii îndeajuns!
     Deschid ușa, ochii mamei sunt primii care mă întâmpină. Plâng în brațele ei, exact ca în copilărie  când mă accidentam. Mama știa mereu cum să mă facă să zâmbesc, învățându-mă să privesc cele întâmplate ca o încercare la care mă supune viața, de a face din mine, omul pe care astăzi îl privesc în oglindă.
—Totul va fi bine, fiule! Uită-te  în jurul tău...Câtă lume te iubește! Toți de aici te vom ajuta să o găsești.
Acum observ că nu doar părinții mei sunt aici. Marea majoritate a familiei se află aici.
— Bă, numai plânge ca o muiere și ridică-te ! Am auzit-o pe mătușa că a ai nimerit poarta și ce pot să-ți zic altceva decât : bine ai venit în clubul tăticilor! Ai dat de dracu'! Vor fi zilele în care îți vine să-l arunci pe geam, dar și zilele când ai opri timpul în loc să rămână tot  bebeluș, știind că atunci când va crește, va trebui să te despărți de el. Acum, zi cum te putem ajuta!
   — Unde e și ce-ai făcut cu Nemilosul?
   — Acum îți vorbi Max soțul și tatăl. De când au venit pe lume gemenele, sunt alt om. Încă nu m-am iertat că am lipsit din viața lui Daisy atât de mulți ani , și încerc să o ajut cât de mult pot pe Becka în îngrijirea gemenelor. Ca să nu se simtă dată la o parte, o zi din săptămâna i-o dedic doar ei, petrecând timp tată-fiică.
   — Ai mai aflat ceva de adevarata familie a Rebbecăi?
   — Chiar în urmă cu câteva minute am vorbit cu detectivul. Au găsit o familie de medici din Detroit, care cu 20 de ani în urmă au locuit în Manhattan. Acum încearcă să afle cât mai multe informații, sperând ca în cel mai scurt timp să îmi aducă un raport mai detaliat.
— Fiule, de ce crezi că a plecat? Nu îmi văd nora în stare să te părăsească, știind cât de mult te iubește.
—De două zile nu am mai dat pe acasă, problemele de la club m-au depășit . Cum dracu contabilul meu a reușit să mă fure în tot acest timp, când eu mereu controlam fiecare raport la sfârșit de lună, nici eu nu îmi pot da seama. Am învățat o lecție prețioasă, după acest eveniment : să nu mai am încredere orbește în oameni. Nu am vrut să vă supăr cu problemele mele, știind că și voi le aveți pe ale voastre. M-am închis în birou și am încercat să rezolv totul de unul singur, uitând să mai ajung pe acasă.
— Măcar ai sunat-o să vezi dacă este bine ?
— Nu!
— Ești un prost!
— Știu !
— Bine că știi! Cum naiba să nu îi dai măcar un telefon ? Dacă i se făcea rău și pierdea copilul? Tu te-ai gândit la așa ceva ?
Vorbele lui Max mă lovesc, exact ca lamele unui cuțit. Dacă copilul nostru pătește ceva din cauza mea, nu o să mi-o iert niciodată. Îmi șterg lacrimile, ridicându -mă de pe canapea.
— Omiduță nu va păți nimic! Acum haideți să ne gândim cum vom face să o găsim.
— Eu cu tatăl tău o vom căuta prin împrejurimi. Poate nu a ajuns departe.
— Eu, Oliver și tata vom lua la rând fiecare stație de taxiuri, dar și de metrou.
— Max, noi doi vom merge să o căutam în casa viermelui de frate-su. Dacă i-a făcut ceva, îl omorî cu mâinile mele.
     — Fiule, uită-te în ochii mei și promite-mi că nu îți vei murdări mâinile cu un om ca Nick!
    —Mamă nu îți pot promite...Îmi pare rău! E vorba despre copilul și soția mea! Trăiesc pentru ei, înțelege-mă!
    — Băiete, doar ai grijă!

**

Parchez în fața casei, ploaia încetase de câteva minute. Pe tot parcursul drumului, l-am văzut pe Max în postura de tată, vorbind cu Rebecca în tot acest timp. L-am ascultat cât timp ia povestit lui Daisy ,,Albă ca Zăpada și cei 7 pitici" , dar reinterpretată, acesta neavând o carte fizică în mâini.
Coborâm din mașină îndreptându -ne cu pași grăbiți înspre locuință.
— Patrick, sunt lângă tine! Dacă viermele nu vrea să vorbească, știu eu câteva mijloace prin al face.
— Max, niciodată nu am simțit atât de multă frică!
Mă bate bărbătește cu palma în spate, zâmbetul ce i se citește pe față în amintește de adolescența noastră, când vroia să spună ceva, dar se abținea.
— Știu că vrei să-mi spui ceva! Te cunosc atât de bine, vere!
— Sunt mândru te tine că ai depășit trecutul și a crezut din nou în iubire! Am fost sceptic în privința Hannhei, dar m-am înșelat. Femeia aceasta în puțin timp, a putut face din tine, ce nu au reușit multe în ani.
— Iubirea schimbă tot!

      Bat la ușă, soneria fiind defectă. Pași greoi se aud, coborând scările interioare. Ușa se deschide, fața viermelui întâmpinându-ne. Cred că l-am trezit din somn, părul deranjat și felul în care este îmbrăcat, doar în boxeri, îl dau de gol.
     Mă năpustesc asupra gâtului lui, făcându-l una cu peretele.
    — Unde e?
    — Patrick, dă-i drumul! Nu vezi cum s-a învinețit! Nu vei putea scoate nimic de la el, dacă îl omori .
Îi dau drumul, lasându-l să cadă pe podea. Mama are dreptate! Nu merit să înfund pușcăria pentru un fiu de cățea .  Copilul meu trebuie să crească lângă ambii părinți.
      — Dacă nu îmi spui adevărului, îți jur că viu nu ieși!
Trebuie să-l ameninț, altfel nu o voi găsi nici în zece ani.
    — Nu am făcut nimic, omule! Ieri m-am întors de la centru .
   — Care centru ?
  — Am avut probleme cu alcoolul și drogurile. Dar acum, am venit acasă pentru ai cere iertare surorii mele și mă voi întoarce înapoi .
    — Numai înțeleg nimic! Atunci unde e Hannah?