Seria ,,Destin sau coincidență"- Pasiune interzisă (+18) vol.4

Capitolul 7- Partea a II-a

Continuarea
Chad

Invitații, bifat. DJ, bifat. Costum, bifat. Rezervare luna de miere, bifat. Nu credeam că un cavaler de onoare are atâtea sarcini de făcut! Și cum mirele nostru, e mai rău decât o femeie, s-a găsit el să organizeze în mare parte nunta, deoarece citez ,,Nimeni nu mă cunoaște mai bine, decât eu însumi!" Ba pe dracu! Știa prostu' că toată munca va cădea pe spatele meu și al celorlalți cavaleri: Patrick și Max.
— Ai uitat să bifezi aici! Îmi indică Max spațiul gol. Am trecut cu vederea, neavând așa ceva în plan.
— Ai chef de glume de la prima oră a dimineții?
— Mă vezi că glumesc? Ce dracu, Chad! Ai 23 de ani. Trăiește-ți viața! Nu îmi spune că nu ai găsit pe nimeni care să te însoțească ?
— Cine vorbește! Tu la 23 de ani ce făceai, Max?
— Chiar iubitule, ce făceai atunci ?
— Becka, când ai ajuns? Cred că plâng gemenele...
Prietenul meu a dat de dracu! Cu o soție ca Rebecca nu-i merge. L-a pus cu botul pe labe pe Nemilos. Incerc să mă abțin, nedorind să pun paie pe foc.
— Iubitule! Vrei să dormi pe preș? Nu întoarce foaia, că nu îți merge cu mine!
Mă uit cu o față de cățeluș plouat, poate poate se înduplecă de mine.
— Iubito, doar știi că am fost o pramatie! Dar m-am schimbat! Acum sunt băiat de casă.
— Hmmm... Supără-mă, tu! Chiar nu am cheful necesar pentru a mă certa cu tine. Mai sunt atât de multe lucruri de făcut. Norocul nostru că au rezolvat cu mâncarea.
  — Atunci voi șterg de pe listă acest amănunt.
  — Chad, te poți duce acasă să te odihnești. Cred că e de ajuns pe ziua de azi. În mare parte am rezolvat totul.
   — Voi trece mai întâi pe la firmă. Am de revizuit câteva contracte. Ne vedem curând !

***

Nici nu am observat cât timp a trecut de când sunt închis în birou. Atunci când fac ceea ce îmi place, mă deconectez de lumea din jur, canalizând toată energia asupra lucrurilor ce îmi fac plăcere. De când am început să profesez, plăcerea pentru arhitectură s-a intensificat. Niciodată nu mi-am văzut profesia doar ca pe un simplu job. Nu pot spune că este o meserie ușoară, având clienți și clienți, dar... Întodeauna există un ,,dar". Dar când văd rezultatele muncii mele, mă ambiționez, propunându-mi să fiu cel mai bun.
Sunetul produs de telefonul meu mă face să mă opresc din muncă. Cum naiba nu am observat până acum că am cinci apeluri de la mama și trei de la tata. O apelez pe mama, simțind o neliniște apăsătoare. Nu sunt o persoană pesimistă, dar în aceste momente în mintea mea s-a produs un montagnes rousse.
    Într-un final, mama îmi răspunde, dar vocea ei plânsă mă sperie.
   — Mamă, ce s-a întâmplat? Am văzut că mai sunat atât tu, cât și tata?
   — Unde ai avut telefonul ? Te-am sunat ca disperații !
   — Doar știi că atunci când lucrez îmi place să o fac în liniște și să nu fiu deranjat!
   — Cât timp tu lucrai, sora ta era în spital !
Gândul că sora mea a pățit ceva și eu nu am fost lângă ea, îmi face inima să sângereze de durere.
   — Ce a pățit Jenny?
   — Sarcina aceasta e cu risc și încăpățânata nu a vrut să ne spună. Acum cu nunta s-a stresat și a afectat-o intr-o mare măsură. Noroc că a ajuns la spital înainte de a se întâmpla o tragedie.
   — Unde sunteți acum?
   — În casa socrilor ei.
   — Ajung și eu imediat!
   — Bine. Te așteptăm aici!
   — Și mamă... Îmi pare rău că te-am dezamăgit din nou.
Îi închid telefonul, nelăsând-o să-mi răspundă. De ce nu pot fi și eu un frate bun? Cum pot eu iubii pe cineva, când nu mă pot iubii pe mine? Trecutul încă nu îmi dă pace. Cred că a venit timpul să vorbesc cu un specialist. Mi-e frică să iubesc! Da, recunosc mi-e frică! Mulți mă văd, dar puțini mă cunosc cu adevărat . Cine ar iubi un om ca mine?

***
   Gălăgia ce se aude din grădina casei familiei Johson mă face să-i invidiez pe bunii mei prieteni. Au tot ce și-ar putea dori un om vreodată. Chiar și Max, pe care nu l-aș fi văzut niciodată însurat și cu copii, are trei prințese. Am devenit unchiul la șapte prichindei și încă doi în pântecele mamelor lor.
   Când mă observă toți sar pe mine. Cum niciodată nu vin fără cadouri la ei, și de această dată le-am adus jucării și dulciuri, chiar dacă voi fi certat de mamele lor. Câteodată le înțeleg, micuții acești fiind mai mult drăcușori decât îngerași, având o energie ce ne dă bătăi de cap.
   Se desprind din broșele mele, toți fugind în căsuța din copac. Încerc să-mi rețin lacrimile când o văd pe Jenny atât de palidă. Până acum nu-i observasem burta ce a început să se rotunjească . Îngenunchez în față ei, luându-i ambele mâinii și sărutându-i-le.
    — Iartă-mă că nu am venit mai devreme!
   — Să te iert? Să nu te iert? Hmmm... Ce ascunzi la spate?
    — Nu-ți arăt, dacă nu mă ierți !
Aceasta îmi aplică un sărut pe obraz, stârnind hohote de râs. Ochii îi sclipesc când descoperă ce i-am adus.
    — Ciocolată cu mentă? Te ador, frățioare !
   — Și eu pe tine, pitico!