Police of lost Angels

Sala 45

||Capitolul 27||

~PERSPECTIVA LUI EVELYN~

Eu si Nate am ramas singuri în apartament, nu ca ar fi ceva ciudat, dar ma stresează faptul ca Celest si Derek sunt afara în întunericul ăla și în ploaia oribila, luptându-se cu o mortăciune din fata blocului meu ca să nu mi se mai întâmple mie nimic. Măcar știu ca acum sunt amandoi in siguranta în masina mergând spre casa lui Derek.
- Sunt bine? Intreaba Nate.
- In masina... Continui eu oftând.
- Si asta e de rău? Continua el.
- Nu, este bine, adică acum sunt în siguranță, dar autobuzul încă face cercuri pe stradă. Spun eu apropiindu-ma de fereastra.
- Nu avem ce face...
- Ba avem, Nate! Putem coborî și sa înfruntam mortul ăla! Spun eu cu tonul ridicat și vizibil nervos.
- Evelyn, e prea periculos! Ești deja lovită, iar eu, dacă ma duc acolo, nu stiu ce o sa faci tu pe aici. Continua el apropiindu-se de mine cu tonul mai ridicat ca al meu și nervos.
Eu eram aproape lipita de peretele unde se afla geamul iar Nate era aproape lipit de mine rosu din cauza nervilor.
- Scuze ca vreau sa fac ceva pentru oamenii de pretutindeni ce pot deveni victime în orice moment. Continui eu in șoaptă din cauza ca atunci când Nate e nervos este greu de controlat. Dacă as fi țipat la el nu as fi rezolvat nimic, ba din contra de nervii pe care ii are, ar fi lovit un perete, si nu îmi doresc apartamentul demolat.
Cele câteva momente de liniște care își făcuseră aparitia după șoaptele mele sunt întrerupte de tonul cald al lui Nate.
- Uite, imi pare rau, nu am vrut sa tip sau sa te sperii, dar nu vreau sa te las sa mergi acolo, dacă îmi promiți ca nu faci nimic tampit mă duc eu.
- Nu, nu promit nimic, ori mergem împreună, ori niciunul. Spun eu hotărâtă. Dându-l pe Nathan la o parte din fata mea ca să pot sa plec din spațiul îngust în care ma aflam.
- Lyn, nu te supăra pe mine...dar și tu ai face la fel! Dacă eu as fi rănit și as fi vrut sa merg acolo sa ma bat cu chestia aia.
- Probabil aș fi făcut la fel Nathan, dar în momentul asta trebuia sa facem ceva, nu este o ora prea târzie, lumea este inca pe strazi. Celest mi-a spus ca era în trafic. Oricine poate fi victima în momentul asta când noi stam cu mâinile in sân certându-ne.
- Ai dreptate...spune Nate gânditor și îngrijorat.
Se duce sa ia pistolul din camera mea iar apoi vesta anti glont de sub canapea pe care aparent o aveam de mult timp acolo, luandu-ma după praful care se afla pe aceasta.
- Aia de cand e acolo? Intreb eu confuza.
- Am pus-o eu acum 2 săptămâni, ceva de genul. Continua el.
Ma trage de pe fotoliu pentru a ma ridică în picioare. Imi ridica mainile in sus și îmi scoate tricoul.
- Ce tot faci?! Spun eu confuza si rosie in obraji.
- Iti pun vesta. Continua el atent la ceea ce face si rosu pe toată fata.
- Aha...continui eu uitandu-ma câș la el și ținându-mi inca minile în aer.
- Gata! Spune el analizandu-ma din cap pana in picioare.
- Mersi...spun eu incercand sa ma abtin din a zâmbi.
- Stii, iti statea mai bine fără vesta și fără tricou... Continua el cu zambetul pana la urechi și rosu din cap pana in picioare.
- Stii, data viitoare am sa ma duc sa imi pun singura vesta anti glont daca te faci asa rosu când mă vezi în sutien. Spun ei dandu-mi o mana in par si ieșind cu arma la vedere din apartament.
Acesta ma urmeaza inca rosu, zâmbind.
- Hai că ti-a plăcut și ție. Continua el.
- Shhs, daca te-ar auzi niște copii ar zice ca esti un mare pervers.
- Pai si nu sunt? Intreaba el ridicand din sprancene.
- Da, da, Shh. Spun eu punandu-i mana la gura, oprindu-ne, acesta luand-o și sărutând-o. Vai, ce gentleman ești azi.
- Ca în fiecare zi cu doamna mea.
- Doamna!? Spun eu cu sprâncenele ridicate și tragandu-mi mana din palma lui.
- Domnișoara, scuze, autocorectorul... continua el.
- Vorbim fata in fata...spun eu uitandu-ma ciudat la el.
- Mai face limba mea figuri. Spune el întorcându-se cu fata altundeva.
- Spune-mi te rog ca nu asta voiai sa spui...continui eu râzând.
- Cand am realizat ce am spus am întors capul de frica sa nu imi iau o palma...spun el râzând cu lacrimi.
- Uneori, umorul tău e asa dubios, încât o faci din reflex... spun eu oprindu-ma din ras și apropiindu-ma de usa blocului.
Ieșim amandoi, fiind pregătiți pentru orice ar face mortaciunea de data asta.
- Nu mai e... spune Nate
- Unde naiba a dispărut...? Spun si eu socata.
Nu apucam sa ne uitam bine împrejur, iar farurile autobuzului care iesea cu viteza de printre copaci, ne orbește. Nu vedem ce este împrejurul nostru din cauza luminii foarte puternice, dar vedem de unde vine, asa ca ne ferim amandoi inainte ca vehiculul sa ne loveasca. Încercarea lui a fost in zadar. Încă ne mișcăm bine și nu sangeram.
- Degeaba încerci! Spune Nate dupa ce autobuzul își încearcă norocul a doua oara.
Vehiculul nu se oprește din a încerca să ne loveasca.
- De ce încerci în continuu sa ne calci cu masina? Doar coboară și luptate cum ne-am luptat si ultima oara! Spune eu punandu-mi mana deasupra frunții ca să nu îmi vina picăturile de ploaie în ochi și în același timp sa vad spiritul cum iese din vehicul.
Insfarsit își face apariția. Il zăresc cum coboară treptele lent și fără zgomot. Are o față de speriat, abia ma pot uita la el, și nu numai din cauza farurilor inca aprinse. Acesta începe să fugă intr-o direcție cu viteza luminii. Cum naiba a facut asta? E vampir sau ceva? Acesta ajunge in celalalt capat al străzi, aproape de intrarea în pădure, holbându-se la noi cu mâinile la spate.
- Ai de gand sa acționezi? Intreaba Nate cu o fata serioasă.
Acesta mai sta puțin sa se holbeze, apoi, cu viteza lui incredibila vine la Nathan atacandu-l. Fug cât de repede pot spre Nathan pentru al ajuta. Nu eram la mare distanta dar când încercam să mă apropii de el, ceva nu ma lasa sa îl ating, sa il salvez, nu puteam face nimic. Dupa câteva încercări sa ajung el in care am inceput sa plang văzând cum sângerează din cauza motraciunii ce il ataca, reusesc sa opresc spiritul din al omorî.
- Ce naiba? Cum faci asta! Mie nu mi-ai făcut asa! Spun eu inca cu lacrimi in ochi ținându-l pe Nathan in brate care era plin de sange pe jos.
- Sunt mai finuț cu fetele. Spune el râzând isteric și plecand incet spre autobuz.
- Nathan! Ești bine? Spun eu, iar o lacrima îmi părăsește obrazul rosu de la frig, cazand pe mana lui ce se afla in palma mea.
Nate nu mai spunea nimic. Era în viața, îi simteam bătăile inimi. Nu stiu ce i-a făcut spiritul ăla dar v-a plăti, cu prima ocazie in care îl văd, il fac sa regrete.
Il ridic pe Nathan cât de repede pot si il pun in masina.
- Rezistă! Ajungem la spital numaidecât. Spun eu plangand în hohote în timp ce îi pun centura de siguranță lui Nate.
Acesta inca menținea tăcerea. Ajung în trafic, imi venea sa îmi dau o palma, nu aveam girofarul la mine, nu avem cum sa trec mai repede. Ma las cu capul pe mâinile mele ce inconjurau volanul începând sa plang mai tare. Simt o mana pe spatele mele ce ma mângâie.
- Rezist! Avem timp. Spune Nate in soapta uitându-se in ochii mei, începând și acesta sa planga.
Izbucnesc in plans când îl vad ca încearcă sa ma calmeze când el e cel care trebuie ajutat. Spiritul l-a lăsat cu câteva suflari. Abia putea respira, era plin de vânătăi și zgârieturi, iar eu? Doar am stat și privit tortura la care acesta era supus. A fost trântit de asfalt, înjunghiat cu mâinile ascuțite ale mortului... iar eu sunt nevătămată și aștept în trafic sa pot ajunge la spital cu Nate... ma simțeam oribil.
Telefonul suna.
~Conversație telefonică~
- Esti bine? Nu ai mai răspuns la ultimul apel. Spune Celest.
- Celest...nu stiu...adica..eu... spun agitata fără sa îmi dau seama ce vreau să zic defapt.
- Plangi?! Evelyn sunteți bine? Ce ai patit? Spune Celest îngrijorată.
- Are ceva? Ii aud si vocea speriata al lui Derek din telefon.
- Nathan...nu e bine...Spun eu incercand sa îmi țin lacrimile în mine, dar eșuez, acestea imprastiindu-se pe obrajii mei.
- Ce s-a intamplat? Intreaba Celest.
- Va spun când ne vedem...spun eu, de data asta fără sa ma bâlbâi. Veniți la spitalul din centru, cel la care am fost și ultima data cand Nathan era internat. Continui eu.
- Bine, venim cât de repede. Spune Derek care avea o voce mai șocată ca de obicei.
Inchid apelul.
Nu ma mira ca Derek si Celest erau șocați de sosirea vestii...e a doua oara cand Nate trebuie dus la spital, si de data asta este intr-o stare mai grava. Nu stiu cat o sa stea internat de data asta. Ajungem acolo si ies din masina mergând la receptie.
- Va rog trimiteți niște doctori, iubitul meu e în masina si este plin e sange! Spun eu cu o voce ragusita, tremurândă și încă plângând.
Echipajul a fost trimis de îndată, îi văd pe doctori cum il aduc pe Nathan pe targa înauntru, mergand cu acesta în una dintre miile de săli ale spitalului.
____________________________

Aștept de peste jumătate de ora ca unul dintre doctorii care se aflau in sala cu Nate sa iasă sa imi de-a o veste buna.
____________________________

Ora 00:12
Doctorul își face apariția.
- Ceva vesti bune? Intreb eu agitata sarind de pe scaun.
- Puteți merge sa îl vedeți. Spune acesta.
Alerg spre usa si intru in graba mergand spre patul spitalului pe care era așezat.
- Hei... ești aici! Spune el când intru pe usa.
- Unde altundeva as putea fi? Intreb eu.
- Inca plangi?
- Lacrimile nu m-au mai parasit de atunci...
- Nici eu nu o sa o fac, asa ca, nu cred ca e nevoie sa le irosesti acum...Spune Nathan cu zambetul pe buze.
- Cum poti zambi cand esti intr-un pat de spital? Plin de vanatai si zgârieturi...
- Te vad pe tine...tot ce este nevoie sa imi aduca zambetul pe față.
- Zau ca o sa plang mai tare! Spun eu asezandu-ma pe sacunul de langa patul lui.
- Stii unde suntem?
- In spital Nate...suntem in spital... Zic, reapărand lacrimile in ochii mei.
- Da, dar nu ti-se pare sala cunoscuta?
- E aceasi? Intreb eu uitandu-ma imprejur si stergându-mi lacrimile.
- Da, sala unde ai luat-o pe Maria la bataie...spune el razand incet...
- Da, sala in care erai pe cale de moarte, tot din vina mea. Spun întorcându-mi capul spre el.
- De ce gandesti asa negativ? Intreaba el.
- Oricum ai lua-o suna naspa, ca am batut-o pe Maria sau ca tu era sa iti gasesti sfarsitul...
- Sau atunci cand ti-ai dat seama cat de mult insemn pentru tine si ca ar trebui sa te grabesti sa iti arati sentimentele. Continua el cu zambetul sau dragut.
- Citeai ganduri pe atunci? Intreb ironica.
- Te cunosteam, si inca o fac...ti-am invatat fiecare fata pe care o faceai si imi dadeam seama usor la ce te gandesti.
- Nu stiu daca sa o numesc obsesie sau dragut.
- Spune-i iubire! Spune Nate in timp ce imi acopera mana cu a sa.
Imi las capul usor in mainile mele si mana lui care inca o tinea pe a mea strans. Ma uit la el cu lacrimi in ochi si vad cat de calm este.
- Nu trebuie sa pari calm...stiu ca te doare...
- Vreau doar sa incerc sa fac fata durerii...pana la urma, cred ca ar trebui sa vorbesti cu doctorii sa imi faca abonament la sala asta, am impresia ca o sa mai trec pe aici.
- Nici sa nu iti treaca prin cap! Spune eu razand incet.
- Chiar si cand plangi esti draguta! Spune el analizandu-ma.
- Si chiar vrei sa ma faci sa plang mai tare? Intreb eu ironica.
- Nu mai am voie sa fac complimente? Intreaba si el sarcastic.
- Nu cand esti ranit, ma faci sa ma simt cea mai oribila iubita din toate timpurile.
- Scuze! Spune zâmbind.
- Nu ai pentru ce! Acum odihneste-te! Sunt aici daca ai nevoie de ceva!
- Tot ce am nevoie este sa te stiu aproape.
- Uneori chiar nu inteleg cum poti fi asa dragut cu persoana care te-a bagat in spital.
- Esti cumva mortul ala si nu stiu eu?
- Nu, sunt doar un om care aduce ghinioane.
- Nu sunr de acord cu asta. Continuă el.
- Stiu ca o sa fie ciudat sa auzi asta din partea mea dar... Te iubesc, mult.
- Stiam ca ma iubesti, de mult. Si eu te iubesc! Spune acesta trăgându-mă aproape de el, acesta ridicandu-se si sărutându-mă.