Police of lost Angels

E totul in regula

||Capitolul 40||

PERSPECTIVA CELESTIEI

Mă trezesc cu o ușoară durere de cap si observ ca sunt singura in camera. Mă ridic din pat si cobor jos unde îi găsesc pe cei trei nebuni ai mei in bucătărie. Mă privesc într-un fel ciudat.

- Ce e? Întreb confuză.

- Nu ai ceva să ne spui? Întreabă Evelyn privindu-mă amuzată.

- Nu știu femeie, mă doare capul de mor, daca ti-am spus ceva aseară imi cer scuze, nu-mi amintesc nimic, cred ca am baut prea mult. Spun așezându-mă langa ei la masă.

Fețele parcă le pică când aud cele spuse de mine.

- Erai.... beată? Întreabă Derek ezitant.

- Aparent. Spun ducând un pahar cu apa la gură.

- Se pare că doar beată are curaj. Spune și Evelyn râzând.

- Curaj de ce? Întreb confuză.

Aceasta doar râde privind parca prin mine.

- Celest..... aseară.... tu și Derek....

Ochii mei se măresc automat înțelegând imediat la ce se referă Nate. Imi dreg glasul impunandu-mi să mă calmez.

- Și voi de unde știți? Întreb cu un glas cât se poate de calm.

- Pereții au urechi, verișoară. Am auzit si am venit sa vad ce se întâmplă și am cam vazut ceva... spune Evelyn roșind, stânjenită de situație.

- Vrei să mi spui ca dupa ce că am facut-o fără să îmi amintesc ai mai si vazut? Întreb deja prea depăsită de situație să mă mai enervez.

Aprobă din cap.

Îmi întorc privirea spre Derek ce se uită în gol disperat. Se vedea clar că regreta ca a facut ceva de care mi-era frica, fără să stiu cu adevărat.

Îmi pun mana pe brațul lui atrăgându-i atenția. Mă privește adânc în ochii neputând să zică nimic.

- Nu regret nimic, asa ca nici tu nu ar trebui sa o faci. Îi spun, iar îi ochii să-i apre o urmă de spernață. Sper ca data viitoare sa fiu și eu trează și să încui ușa. Spun întorcând privirea spre Evelyn.

Aceasta ridica mainile in sus razand. Mă rog. Să trecem peste. Continui întorcându-mi privirea din nou spre Derek. De data asta imi zambea cald.

- Bine, deci, ce ați zice să mergem la-

Un icnet venit din senin de la mine o face pe Evelyn să tacă brusc.

Simt o durere infernala in tot capul. Din instinct îmi duc mâinile la cap strângând din ochi. O multime de imagini incep sa se deruleze in negru cel vedeam. O fetită îmbrăcată într-o rochiță roșie ce râde fugind veselă printre miile de flori de diferite noante superbe. Fata e cu spatele la mine lasând la iveală claia lungă de par șaten ce în lumina soarelui strălucește. Deodată aceasta se opreste și se intoarce cu mișcări lente spre mine. Eram... eram eu. Eu de acum 15 ani. Mă uit de jos in sus la fetiță din fața mea dorindu-mi să mă înșel, dar nu, eram eu. Un detaliu ciudat imi sare in ochii. Pe rochia acesteia este scris mare cu alb "1970".

- De ce nu dormi când trebuie Celestia? Întreabă varianta mea mică nervoasă. Selograx vă urmărește din umbră. E mai aproape de cat ați putea crede. Războiul e aproape și va fii unul insângerat. Nu te culca pe o urechie Celestia. Nu am murit luptând degeaba. Pe voi mă bazez. Luptati până la ultima suflare daca e nevoie. Am incredere in voi.