Fă-te scrum #3 (seria Anonymous Society)

4. Cirese de decembrie

Milan

Tatăl meu, Dimitri Romanov, a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Rusia. Era un oligarh rus veritabil, tradiționalist și pasionat de sah. Uneori, în weekend-urile pe care le petrecea alături de mine și mama în resedinta noastră din Moscova, chema în mare taina unii dintre cei mai mari șahiști din lume pentru cina și un joc cinstit.
Numai ca el nu juca niciodată cinstit.
Pe când aveam cinci ani, i s-au adus mai multe capete de acuzare printre care evaziune fiscală, spălare de bani, delapidare, luare și dare de mita. A fost prins pe când încerca să paraseasca Rusia, reținut și mai apoi acuzat și condamnat la șaisprezece ani de închisoare. Au fost multe nume implicate în acel dosar, așa ca totul s-a intamplat pe nesimțite, în spatele ușilor închise.
Acela a fost momentul în care mama a bătut din pinteni și ne-a scos pe amandoi din tărăboiul ăla. I-a făcut o vizita tatei în arest și cumva, n-am aflat niciodată cum, l-a convins să-i cedeze ei tot ce mai avea, adică niște conturi de investiții în Europa și alte câteva conturi de debit în Elvetia. Tot ce a reușit mama să adune a însumat puțin peste cincisprezece milioane de dolari, o picătura din oceanul miliardelor lui Dimitri Romanov, dar o suma mai mult decât suficienta ca eu și mama să plecam din Rusia pentru totdeauna.
Mama ne-a trecut pe amandoi pe numele ei de fata, Petrov și ne-am mutat în GreeforBay pe când aveam șase ani. Niciodată nu mi-a fost dor de tata sau de țara mea natală. Am încercat pana și să uit limba mea maternă.
În tot fiasco-ul pe care l-a produs tatăl meu din pur egoism, a făcut și ceva bun: m-a învățat să joc sah și mi-a insuflat pasiunea lui pentru acest sport. Creierul meu, după ani de zile de jucat sah, funcționa puțin diferit decât al celor din jurul meu. Gândeam cel puțin trei mutări în avans și mereu încercam să anticipez ce avea să facă adversarul meu.
Așadar, jocurile politice în care m-am trezit aruncat la numai douăzeci și unu de ani mi s-au părut amuzante, nu periculoase așa cum puteau parea în ochii altora. Tot gândirea strategica și pragmatica m-a ajutat să ajung acolo unde eram: cel mai tânăr candidat pentru senat din istorie. Peste ani și ani, la facultățile de specialitate politica și nu numai, avea să se rostească numele meu. Ce mama dracului puteam să-mi doresc mai mult de la viață?
Totul, suiera vocea rațiunii.
În ziua în care cei de la Anonymous Society au decis să ne zgândăre din nou, m-au prins intr-o pasa proasta. Mă certasem cu Chloe la telefon chiar în acea dimineața pentru ca nu mersesem în Washington ca să particip cu ea la marele eveniment de seara trecuta. Era o blestemata de lansare a unui nou parfum de fite, naiba să-l ia!
Și Chloe nici macar nu era cea mai presanta problema a zilei. Starea de rahat în care mă găseam era datorata altui motiv: senatorul van der Fritz voia să ne întâlnim fata în fata, la o cina privata. Nu mai dădusem ochii cu el timp de luni de zile și nu știam dacă eram pregătit să o fac atunci. În toata invalmaseala cu Anonymous Society, Chloe și gala la care trebuia să îmi susțin cauza luna viitoare, nu-mi ramaneau nervi de consumat cu Van der Fritz.
Exact când eram sigur ca ziua aia n-are cum să meargă mai prost de atât, providența s-a decis să mă contrazică și să-mi arate ca o zi proasta poate devenii una dezastruoasa în numai o clipa. Efectiv am înghețat din cap pana în tălpi când telefonul de pe noptiera a scos un sunet scurt și ascuțit, al naibi de strident, care anunța intrarea unui mesaj. Pentru o clipa m-am întrebat: oare dispare dacă îl ignor?
Apoi Killian a țipat de la parter cât îl țineau plămânii.
-Milan! Mișca-ti leșul jos. Avem treaba!
M-am conformat și nu din cauza exprimării elevate a lui Killian, ci pentru ca nu voiam să am de-a face cu realitatea singur. Aveam o presimțire sumbra ca descreierații de la Anonymous voiau să ne trimită din nou în locul acela blestemat. Eu nici macar nu îmi revenisem complet după ultima vizita acolo și cu atât mai puțin după interacțiunea cu femeia aia.
-Doua! Rasuna vocea lui Davis din difuzorul telefonului lui Killian chiar când coboram ultimele trepte. E o întrebare de copii. Cred ca tipii astia încep să îsi bata joc de noi.
-Ce întrebare de copii? Am mormait taraganind cuvintele.
Killian se plimba în jurul camerei de zi ca un leu în cusca. Eu m-am trântit pe canapea.
-Nu ai verificat mesajul? Mă întrebă acesta oprindu-se brusc ca să se holbeze neincrezator la mine.
-Nu.
Killian a oftat lung.
-Câte regine încap pe tabla de sah? Asta e întrebarea, mă lamuri el.
-Doua! Rasuna din nou vocea lui Davis din difuzorul telefonului.
-Nu, pufni Killian exasperat. Ti-am spus deja ca am trimis răspunsul asta, doua, și am primit înapoi un mesaj în care scrie greșit cu litere mari!
-Asta pentru ca nu încap doar doua, am mormait plictisit.
-Nu? A hohotit Davis sec. Dar câte în cap, Petrov? Ce dracu', sunt doua regine: una alba și una neagra!
-Optsprezece, Davis, am spus eu. În anumite situații, toți pionii se pot transforma în regine. În practica e imposibil să faci asta, dar în teorie sunt doua regine și șaisprezece pioni care se pot transforma în regine. Răspunsul este optsprezece.
Killian mă privea încruntat iar Davis tacuse naibi din gura. La câteva secunde după ce Killian a trimis un mesaj cu răspunsul, a primit un nou mesaj:
-E corect, ne anunță el.
Bineînțeles ca e corect, mi-am spus.
O clipa mai tarziu am primit un nou mesaj. Killian nu.
-Încă unul, ne anunță Davis prin telefon. Ce? Ce rahat înseamnă asta?
-Eu nu am primit nimic, mormai Killian încruntat. Ce scrie în mesaj?
Eu încă nu mă obosisem să scot telefonul din buzunar.
-Ne intreaba cum începe și cum se termina, pufni Davis. Cum începe și cum se termina ce anume?
-Dat fiind ca prima întrebare a fost legata de sah, presupun ca tot la asta se referă, spuse Killian gânditor.
-Atunci e simplu, pufni Davis arogant. Incepe cel care joaca cu piesele albe și se termina cu sah mat.
Habar n-aveam pe ce planeta trăia Davis dacă lucrurile în capul lui erau atât de simple. Nu am comentat nimic și n-a durat mai mult se treizeci de secunde pana când ne-a anuntat foarte surprins ca răspunsul era greșit.
Bineînțeles.
-Milan? Ai vreo idee care-i răspunsul corect? Mă întrebă Killian clipind des în direcția mea.
-Se începe cu tragerea la sorți și se termina cu sah mat, cedare, remiza sau când se termina timpul.
S-a lasat tăcerea, atât în sufrageria lui Killian, cât și în telefon. Câteva secunde mai tarziu, Davis a spart liniștea:
-Corect, a mormait puțin șocat. De unde știi toate rahaturile astea, Milan?
-Contează? Am pufnit apatic.
Davis nu a apucat să îmi răspundă înainte ca telefonul meu să răsune strident și ascuțit. Primisem un mesaj.
-Eu n-am primit nimic, spuse Killian.
-Nici eu, ne anunță și Davis.
M-am forțat să scot telefonul din buzunar și să citesc mesajul doar pentru ca Moriatis se holba la mine cu ochii cascati. Am deblocat telefonul și mi-am coborât ochii spre ecran.