Fă-te scrum #3 (seria Anonymous Society)

23. Sediul M al Anonymous Society

Milan

Prima întâlnire la care participam în calitate de membrii ai Anonymous Society era o ocazie perfecta de a-l vedea pe Davis îmbrăcat în costum și purtându-se decent.
Cel puțin asta crezusem eu, pentru ca nu s-a intamplat. Intre mine și Killian, amandoi la patru ace, Davis- cu blugii lui și geaca de piele- parea un delicvent. Asta era la origine, cu toate ca acel aspect al vieții lui nu mai conta atât de mult. A fost doar o reamintire a faptului ca lupul, oricât de mult și-ar schimba blana, n-o să îsi schimbe niciodată năravul. Iar Davis era un lup veritabil.
Killian a condus prin traficul lejer de seara din Miami, pana aproape de periferie, acolo unde ne-a condus GPS-ul. Am ajuns intr-un cartier rezidențial, foarte liniștit, cu case care semănau intre ele și bolizi cu mulți cai putere parcati pe aleile fata.
-Unde mergem? La bunica lui Milan, în vizita? Întrebă Davis privind curios în jur.
Am ridicat mana peste umar și i-am arătat degetul mijlociu. Am aruncat un ochi spre GPS. Aparent eram aproape, caci numai câteva sute de metrii ne desparteau de adresa la care trebuia să ajungem. Cea pe care o trimiseseră cei de la Anonymous cu o zi în urma.
-Cred ca aici e locul, spuse Killian privind o casa de pe partea stanga. GPS-ul spune ca am ajuns, deci aici trebuie să fie.
Am privit debusolat pe fereastra. Era o casa mare, ca majoritatea deloc din zona. Nu era decât o limuzina parcata în fata. Peluza era impecabila și aleea curata. Nu arata ca sediu al unei societăți elitiste care ne purtase pana în iad și înapoi timp de luni întregi.
-Ești sigur ca ai scris adresa corect? Am întrebat intorcandu-mi privirea spre Killian.
-Bineînțeles ca am scris adresa corect, pufni el iritat. Mai bine hai să vedem despre ce e vorba în loc să ne certam în mașina!
Am aruncat o privire peste umar spre Davis. Parea cel puțin la fel de circumspect ca și mine. Locul ăla chiar arata mai degrabă precum resedinta unei bunici bogate decât ca sediu Anonymous Society. Bineînțeles, nu știam la ce să ne asteptam de la dementii aia, dar vila aceea nu semăna deloc cu nimic din ce îmi imaginasem eu.
-Coborâți mai repede! Lătră Killian sărind din mașina.
Ajunși toți trei pe trotuar, ne-am holbat la casa impunătoare din fata noastră. Nu, era imposibil ca locul ăla să găzduiască o întâlnirea membrilor Anonymous.
-Dacă înăuntru e o bătrâna care o să facă infarct când se va trezi cu noi trei la ușa, e numai vina ta! L-a atentionat Davis pe Killian.
-Bine, fac eu cinste cu inmormantarea. Să mergem!
Am pornit toți trei umar la umar pe alee. Exact așa cum porniseram la drum în acea călătorie la capătul căreia nu știam ce o să găsim. Umar la umar, ca inamici și mai apoi ca prieteni. Acum, mai mult decât oricând, știam ca Davis și Killian erau prietenii mei.
Când Killian s-a intins și a apăsat pe sonerie, mai ca mi-a stat inima. Pentru câteva clipe am fost convins ca nu era nimeni acasă, dar apoi pașii s-au auzit apropiindu-se de ușa înainte ca aceasta să se deschidă. Mi-am ținut respirația.
-Buna seara, ne ură o femeie trecuta de prima tinerețe, imbracata în haine de menajera. Numele dumneavoastră?
Am schimbat o privire cu Davis și Killian. Oare faptul ca nici macar nu ne-a întrebat ce cautam acolo era un semn bun sau rau?
-Killian Moriatis, îsi drese el glasul. Aceștia sunt Milan Petrov și Davis Black.
-Va rog să asteptati o secunda, ne ceru femeia și ne închise ușa în nas.
Nici macar n-am clipit pana când ușa s-a deschis din nou și femeia s-a tras intr-o parte.
-Bine ati venit, domnilor, ne ură ea. Va rog, intrați.
          Killian a fost primul care s-a miscat, trecand peste prag. Davis l-a urmat, iar eu n-am avut de ales decât să procedez la fel.
          Locul arata exact ca o casa normala. Poate puțin mai eleganta decât una, dar în orice caz, nu semăna deloc cu ceea ce credeam eu ca aveam să găsim. In jur era liniste deplina. Femeia care ne-a primit în casa ne-a condus pana în dreptul unor scări. Langa ele, era o ușa.
          -Coborâți pe aici, ne spuse ea. Sunt agenți de securitate la demisol care or să va explice tot ce trebuie să știți.
          Acestea fiind spuse a împins ușa și a plecat.
          -Doar eu am o senzație stranie? A murmurat Davis cu jumătate de gura.
          -Ai doar emoții, l-a expediat Killian. Să mergem, a mai spus pornind deja în jos pe scara.
          Davis mi-a aruncat o privire exasperata peste umar, dar l-a urmat. La fel am făcut și eu. Demisolul era, exact așa cum sugera și denumirea, un blestemat de demisol. Cel puțin asta ai fi crezut pana dădeai cu ochii de cei cinci agenți de securitate și o poarta de detectare a metalelor mai ceva decât cele din aeroporturi.
          -Domnule Moriatis, domnule Black, domnule Petrov, bine ati venit, ne ură unul dintre bărbați apropiindu-se de noi. Eu și colegii mei ne vom ocupa de protocolul de securitate.
          Mai trecusem prin protocoale de securitate, dar jur ca niciunul atât de amănunțit si riguros. Fusesem în multe locuri și stătusem la masa cu mulți oameni importați, începând cu Papa și terminând cu președinți de stat, dar niciodată, niciunde în lume, nimeni nu a pus atâta accent pe securitate. Detectoarele de metal păreau desprinse din filme din viitor, a trebuit să semnam un contract monstruos despre confidențialitate și, la sfârșit, ni s-au luat telefoanele.
          -Sunteți mai rau decât cei de la Pentagon, baieti, pufni Davis.
          -Mergeți des în vizita la ei, domnule Black? L-a întrebat unul dintre agenți.
          Nu era pic de răutate sau ironie în vocea lui, am observat eu. Omul era doar curios. Nu știa cu ce se ocupa Davis, a presupus probabil ca, dacă era în Anonymous, atunci era cineva suficient de important încat să intre și să iasa din Pentagon după bunul lui plac. 
          -Nu, dar eu am fost și domnul Black are dreptate, am spus eu. Chiar exagerați!
          -Ne pare rau, respectam doar ordinele primite.