Fă-te scrum #3 (seria Anonymous Society)

20. Casa de piatra, domnule Petrov

          Milan

          Ziua cea mare a sosit. M-a luat prin surprindere, de parca în acea dimineața, când m-am trezit, a fost momentul în care am realizat ce mama dracului eram pe cale să fac.
Sunt pe cale să-mi asigur un scaun în senat cu numele meu pe el, mi-am amintit. Chloe avea să arate bine la brațul meu la evenimente și influenta tatălui sau era mai mult decât vitala în viața mea politica. Poate ca la un momendat chiar aveam să invat să mă bucur de viață, dar pana atunci mai aveam de călcat pe cadavre. Chiar și pe al meu, daca era nevoie.
În clipa în care am privit în jur și am dat cu ochii de costumul pe care trebuia să îl port, am urat-o din toată inima pe Eva. Jumătate din situația asta era din vina ei. În adâncul sufletului meu știam, oricât de meschin ar suna asta, ca unul dintre motivele pentru am continuat aceasta șaradă în ciuda tuturor, inclusiv a mea, era Eva. Partea aceea irațională din mine încă mai spera ca Eva o să apară macar în al doisprezecelea ceas, ca o să îsi dea seama ca nu poate să mă lase să fac o asemenea greșeală. Sau, dacă nu, macar ca avea să sufere privind pozele de la nunta.
          Era încă foarte dimineața, mult prea devreme ca oricine altcineva inafara de mine să fie treaz, așa ca m-am ridicat din pat și mi-am verificat telefonul. Mesajele de la Chloe deveniseră atât de vagi în ultimele zile, încat eram aproape sigur ca începuse să ia antidepresive ca să facă fata mai ușor stresului. Prietenii mei o cunoscuseră cu doua zile în urma. N-o să zic decât ca nimeni n-a fost impresionat, iar Davis avea în continuare aceeași părere despre ea.
          Am aruncat telefonul pe pat și am pornit spre baie. Nu am apucat să mă indepartez decât doi pasi când sunetul strident a umplut aerul.
          Era un mesaj.
          Și nu era pe telefonul meu.
          Inima aproape ca mi-a sărit din piept când am deschis sertarul noptierei și am scos de acolo telefonul de la Anonymous Society.

          Miami, apartamentul lui Killian Moriatis, de astăzi în sapte zile.
          Casa de piatra, domnule Petrov!

          La o fracțiune de secunda după ce am terminat de citit  mesajul, ușa camerei s-a deschis la perete și Davis a năvălit înăuntru.
          -Ai văzut?! M-a întrebat cu ochii cât cepele.
          Era ciufulit, avea urme de la perna pe fata și umbla prin casa în chiloți, fara să îi pese ca sub același acoperiș erau Julie, un copil și mama mea.
          Am incuviintat dand din cap și am ridicat telefonul.
          -Crezi ca va avea loc prima întâlnire la care putem participa? M-a întrebat asezandu-se foarte comod pe patul meu.
          -Presupun ca da, am spus ridicând din umeri. Cred ca o să aflam peste trei zile.
          -Privește partea buna, îmi spuse el. Macar te lasa să te insori mai intai.
          Da, de parca eu chiar le cerusem voie!
          -Uita ce am spus, pufni Davis o clipa mai tarziu. Nu exista nici o parte buna în toată ecuația asta, prietene.
          -Vreau să fac un dus, am spus aruncând telefonul înapoi pe fundul noptierei. Inchide ușa când iesi!
          Nu doar ca nu a închis ușa, dar nici macar nu a ieșit. Când am intrat înapoi în dormitor, după aproape o ora, l-am găsit pe Davis dormind în patul meu.

          Am coborât la parter ceva mai tarziu, după ce mi-am îmbrăcat hainele de nunta, sau de inmormantare cum ar spune Davis. Încă dinainte de a intra în bucătărie am știut ca cineva coborâse înaintea mea pentru ca mirosea a cafea, dar am sperat pana în ultima clipa ca era vorba despre Julie sau Easther.
          Bineînțeles ca nu a fost așa. Așa erau toate speranțele mele- deșarte.
          -Buna dimineața, îmi spuse mama incercand să-mi arunce un zâmbet. Cum ai dormit?
          -Minunat, am mormait încruntat și m-am dus glonț la aparatul de cafea.
          Din acea noapte, când mama auzise discuția dintre mine, Davis și Killian, abia dacă mai puteam să mă uit în ochii ei. A doua zi m-am prefăcut ca fusesem prea beat cu o noapte în urma ca să îmi mai amintesc ceva, iar ea s-a prefăcut ca mă crede.
          -Stai puțin cu mine? M-a întrebat pe când eram gata să o șterg din bucătărie cu tot cu cafea.
          Femeile din viața mea aveau foarte prostul obicei de a vrea să vorbească. În clipa aia, mai mult decât oricând, nu voiam să vorbesc. Despre nimic, cu nimeni, dar cum aș fi putut să îi întorc spatele mamei și să mă pot privi din nou în oglinda?
          Așa ca, resemnat și cu o ghilotina atarnand deasupra capului meu, m-am asezat la masa. Îi simteam privirea ațintită asupra mea, dar eram prea ocupat să mă holbez la cafeaua din cana. Îmi venea să vomit.
          -Nu-mi place să mă învârt în jurul cozii, Milan, îmi spuse ea după câteva clipe în care nu s-a auzit în jur decât sunetul respiratiilor noastre. Am trăit destule lucruri îngrozitoare încat să știu ca amânările nu fac decât să prelungească suferința.
          -Sunt perfect de acord, am spus eu cu jumătate de gura. Nici mie nu îmi place să mă învârt în jurul cozii.
          -Milan, am auzit ce ai vorbit cu prietenii tai serile trecute, recunoscu ea. Nu am vrut să trag cu urechea, pur și simplu ieșeam din bucătărie și discuția voastră mi-a atras atenția.
          Am incuviintat dand din cap. Nu mai avea sens să mă prefac ca nu știu despre ce e vorba. Tocmai spusesem ca nu îmi place să mă învârt în jurul cozii, nu?
          -Cine este Eva? M-a întrebat apoi, ca din senin.
          Abia atunci privirea mi s-a ridicat spre chipul mamei. Nu din cauza ca mă simteam prea demn în momentul ăla să o privesc în ochi, ci pentru ca nu mă asteptam să aud numele Evei ieșind din gura mamei. Totuși mimica ei era severa, serioasa și îndurerată. Era... dezamagita.
          -Ei? A insistat ea vazand ca nu scot nici un cuvânt. Cine este Eva, Milan?
          -O femeie, am spus, ca un impertinent ce eram. Ce mai contează, mama?
          -Milan, a oftat ea lung, inchizand ochii o clipa. Doamne Sfinte, nici macar nu înțeleg cum poți să mă intrebi așa ceva!
          -N-are nici o importanta, am spus în continuare ferindu-mi privirea. Chloe...
          -Chloe stie?
          Aș fi putut să o mint și să par mai puțin vinovat. Totuși, n-am făcut-o. Aveam impresia ca, dacă aș minți în legătură cu Eva, aș trada-o.
          -Chloe mi-a spus ca, din punctul ei de vedere, e în regula, am spus eu. Nu i-am spus niciodată despre Eva, dar banuieste. Nici ea nu mi-a spus niciodată nimic.
          Mama a deschis gura, incercand să spună ceva, dar nu a reușit să scoată nici un cuvânt. A închis gura și și-a strâns buzele. Se inrosise la fata de furie.
          -Dacă te ajuta cu ceva, cred ca ti-ar place de Eva, dacă ai cunoaște-o vreodată, i-am spus uitându-mă fix în ochii ei, pentru ca intr-un ocean de minciuni, aceea era o picătura de adevăr. Ti-ar place de ea cu adevărat, vreau să spun, nu așa cum îți place de Chloe. E foarte frumoasa, dar asta e numai ambalajul, stii? E incredibil de inteligenta și sarcastica și crede-mă, i-ar plăcea la nebunie borșul de sfecla și friptura de vita.
          În mod ciudat, m-am trezit zâmbind în gol. Trecuseră zile întregi de când pieptul meu impietrise, iar în clipa aia începea să se incalzeasca. Îmi plăcea senzația.
          -Am judecat-o greșit pe Eva atunci când am cunoscut-o și nu i-am spus niciodată asta, am continuat eu. Crede-mă, mama, e minunata!
          -Chiar este, rasuna vocea lui Easther. Buna dimineața. Nu am vrut să trag cu urechea, dar Milan e foarte insufletit când vorbește despre Eva.
          -O...o cunosti? Reuși mama să murmure cu vocea strangulata.
          -Da, spuse Easther zâmbind larg. Și din fericire eu nu am judecat-o greșit nici macar o clipa. Am văzut de la bun început din ce aluat e făcută. Doamna Petrov, nu spun ca Milan a procedat corect facand ceea ce a făcut, dar dacă ati cunoaște-o pe Eva, ati intelege.
          Easther a trecut pe langa mine și m-a înghiontit în umar.
          -Ești sigur ca faci ce trebuie? M-a întrebat ea cercetandu-mi cu atenție chipul.
          Am incuviintat dand din cap.
          Eram mai mult decât sigur.