Fă-te scrum #3 (seria Anonymous Society)

17. În mijlocul furtunii

          Eva

          Doamne, mă simteam de parca puteam în sfârșit să respir din nou. Nu înțelegeam exact daca era vorba de Milan sau simplul fapt ca avusesem parte de interacțiune umana, dar știam sigur ca agitația și tensiunea dispăruseră din pieptul meu pentru prima data după săptămâni întregi.
          Milan a avut răbdare. Numai un minut, dar tot a contat, caci am apucat să îmi trag sufletul. Când s-a ridicat pe coate și s-a uitat în ochii mei, am știut ca nu mai puteam amâna acea discuție. Am incuviintat dand din cap, intr-o confirmate muta, iar Milan s-a ridicat. Și-a îmbrăcat hainele, apoi le-a adunat și pe ale mele de pe jos și mi le-a intins.
          -Copilul ăla e al tau? M-a întrebat brusc, înainte de a apuca să-mi termin de așezat hainele.
          Mi-am ridicat ochii spre el. Privirea mea era mai mult decât grăitoare, dar a continuat să se uite fix la mine, așteptând un răspuns.
          -Copilul s-a născut în urma cu trei săptămâni, Milan, i-am spus eu. Ultima data când ne-am întâlnit păream insarcinata în noua luni?
          Umerii i s-au detensionat, a răsuflat ușurat și a închis ochii. Din naiba stie ce motiv, reacția lui m-a deranjat îngrozitor și am simțit cum mi se încinge pieptul de furie.
          -Pari foarte ușurat. Care era problema dacă copilul era al meu? Am întrebat privindu-l încruntată.
          -De obicei copii au și un tata, îmi spuse el. Problema ar fi fost tatăl copilului, Eva.
          Am avut senzația ca îmi sângerează urechile. Chiar spusese așa ceva? Cu voce tare?!
          M-am trezit pufnind și hohotind. Nu mi se parea nimic amuzant, era un ras nervos, aproape isteric. Era genul acela de ras care apare în situații în care, defapt, ar trebui să plângi, dar nu îți permiți un asemenea lux.
-În clipa asta par foarte ipocrit, Milan, l-am anuntat clătinand dezgustata din cap.
-Ipocrit? Pufni el. Tu ai dispărut săptămâni întregi, tu ai apărut ca din pământ cu un copil în brațe, Eva! Eu doar am pus o întrebare legitima și ti-am spus un fapt: toți copii au un tata. E normal să vreau să știu dacă exista un alt bărbat în peisaj.
-Zise bărbatul a cărui logodnica organizează o ditamai nunta în capătul celălalt al țării! M-am auzit izbucnind.
Milan și-a încrețit nasul și m-a privit șocat, de parca era prima data când auzea o asemenea informație. Puteai să locuiești pe un munte, în ultimul trib, ascuns sub o piatra și tot ai fi auzit de pregătirile interminabile de nunta pe care le conducea ca un general Chloe Bardot.
          -Nu-i ca și cum nu știai despre Chloe de la bun început, Eva, îmi spuse el privindu-mă încruntat. Știai... ai știut mereu.
          -Ce relevantă are?! M-am trezit întrebând exasperata. Ce contează, Milan? Da, am știut, dar asta nu îți da dreptul să mă iei la intrebari în felul asta. Chiar dacă acel copil ar fi al meu, chiar dacă ar exista un alt bărbat în viața mea, tot n-ar fi treaba ta și tot n-ar trebui să te informez în privința asta.
          -Al cui e copilul ăla? M-a întrebat el, schimbând subiectul atât de brusc încat am avut nevoie de câteva clipe ca să îmi limpezesc mintea.
          Cât din adevăr îi puteam spune? Cât voiam ca el să stie?
          -Nu-i copilul meu, am spus sec. Numele ei este Ecaterina. Kate, mai pe scurt.
          -A cui e? A întrebat el din nou, mult mai insistent.
          Atitudinea lui mă scotea din sărite. Avea impresia- foarte greșita de altfel- ca are vreun drept să mă ia la intrebari, să mă privească acuzator de parca îi datorez explicații cu privire la viața mea privata. În timp ce el urma să se însoare cu femeia aia oribila în câteva săptămâni.
          -Nu e a mea, am spus din nou, printre dinti, susținând-i privirea. Dacă nu renunți la atitudinea asta, Milan, o să te dau afara!
          Milan s-a încruntat din nou.
          -Bine, spuse expirând lung. Bine, Eva. Spune-mi unde ai fost atâta timp si de ce nu ai dat nici un semn? Al cui e copilul și de ce e aici?
          Mi-a stat pe vârful limbii să îi spun ca nu e treaba lui, dar mi-am înghițit cuvintele. Intr-o singura privința avea dreptate: nu mă mințise niciodată în legătură cu logodnica lui. Nu îmi plăcea să recunosc asta, dar avea dreptate. Așa ca am tras aer în piept și am început să vorbesc înainte de a avea timp să mă răzgândesc.
          -Sora mea... am început eu, apoi am realizat brusc ca nu îi spusesem niciodată ca am una. Am o sora, m-am corectat imediat. S-a mutat din Miami în urma cu patru ani, a născut o fetita și pana recent, și-a trăit liniștită viața intr-un orășel îndepărtat și liniștit. Vara trecuta a rămas insarcinata cu Kate. În urma cu aproape o luna a aflat ca...
          Mi-am pierdut puțin firea. Inima a început să îmi bată mai repede și respiram precipitat.
-Alison, fiica ei cea mare, s-a născut cu o malformație congenitală la inima. Lucrurile au fost in regula o perioada. Acum câteva săptămâni a aflai ca inima lui Ali începe să cedeze și lucrurile au degenerat rapid. M-a sunat când a simțit ca nu mai face fata, asa ca m-am urcat în primul avion și am plecat la ea. Am venit în Miami acum doua zile pentru ca am găsit aici un medic care spera ca o poate salva pe Alison. Părinții ei sunt la spital, asa ca eu și bona avem grijă de Kate.
Ar mai fi fost... foarte multe lucruri de spus. Atât de multe, încat toate secretele mă sufocau, dar cine era Milan pentru mine ca să plâng pe umerii lui? Era doar bărbatul altei femei, cu care făceam sex ocazional. Urma să plece, avea să se însoare cu Chloe și să traiasca fericiți pana la adânci bătrâneți, iar eu o să devin în timp doar o amintire, sau poate o greșeală făcută la tinerețe. Nu-i datoram nimic lui Milan, asa cum nici el nu îmi datora nimic mie.
-Îmi... pare foarte rau, Eva, spuse Milan întinzându-se ca să mă prindă de mana. Eu... pot să te ajut cu ceva?
Am clătinat din cap și mi-am înghițit lacrimile odată cu nodul din gât. Singurul ajutor de care aveam nevoie în clipa aia era cel divin, caci viața lui Alison atatna literalmente de un fir de par. Era în coma indusa de când ajunseseram în Miami, medicul care îi preluase cazul făcea cercetări zi și noapte și totul se întâmpla mult prea încet. Abigail și Chris, sora mea și soțul ei, erau la capătul puterilor și nu știam cât de mult mai rezistau presiunii la care erau supuși. Ca să nu mai spun ca biata mea sora abia născuse și nici macar nu reușise să se bucure de Kate. Aflase de starea din ce în ce mai grava a lui Alison cu numai câteva zile înainte de a intra în travaliu.
          Văzând ca nu spun nimic și nu fac nici un gest, Milan s-a tras mai aproape de mine și m-a îmbrățișat. L-am lasat să o facă, pentru ca eram o idioata, evident. De ce ai lasa un bărbat care n-o să fie niciodată al tau să se comporte se parca deja este? Va spun eu, din disperare.
          -Îmi pare rau, spuse din nou cu buzele lipite de parul meu. Chiar îmi pare rau, Eva.
          Știam ca nu se referă numai la situația tragica a lui Alison.
          -Să nu-ti para, Milan.
          -Noi doi...
          Am clătinat cu hotărâre din cap, făcându-l să-și înghită cuvintele. Noi doi? Ce gluma macabra. În timpul în care fusesem plecată mă gândisem adesea la Milan. Citisem toate mesajele pe care mi le trimitea și la un momendat, pentru scurt timp, am testat și eu pe buze acel noi doi.
          Și ne-am văzut, în mintea mea, tinându-ne de mana pe o plaja goala la apus. Mergeam agale pe mal și priveam drăgăstos doi copii care se alergau unul pe altul. Erau doi băieți și amandoi semănau cu Milan. Imaginea aceea m-a făcut să zâmbesc în gol. Apoi a pornit o furtuna și vântul s-a întețit. Valurile izbeau atât de tare țărmul, înghitind metrii întregi de nisip cu fiecare secunda, pana când... copii au dispărut. Când am privit în stânga, Milan dispăruse și el.
          Iar eu eram singura pe plaja pustie, în mijlocul furtunii.
          -Nu exista așa ceva, Milan, m-am auzit spunând cu vocea sparta. Nu exista noi doi și n-o să existe niciodată. Ar trebui să știi mai bine decât mine asta.
          -Poate...
          Am clătinat din nou din cap.
          Poate? Dacă n-aș fi simțit cum mă sufoc, i-aș fi ras în fata. Poate era un cuvânt de rahat. Poate însemna speranță, iar eu nu aveam timp de pierdut cu așa ceva. În plus, dacă Milan m-ar fi vrut pe mine, cu totul, nu am mai fi purtat acea discuție. Dacă Milan m-ar fi vrut pe mine, ar fi rupt logodna cu femeia aia. Dacă m-ar fi vrut pe mine, nu ar fi lasat-o să organizeze nunta lor.
          Doamne Sfinte, bărbatul ăla urma să se căsătorească în câteva zile. Când devenisem atât de josnica și meschină încat să accept consolare unui bărbat aproape însurat? Când naiba devenisem atât de umila încat să mă mulțumesc cu firimiturile care-i cădeau printre degete altei femei?
          Eu nu eram asa.
          L-am îndepărtat încet pe Milan și mi-am îndreptat spatele. Speram ca arat mult mai stăpână pe mine decât mă simt defapt.
          -Nu te-am chemat aici pentru ca voiam promisiuni deșarte, Milan, i-am spus ridicându-mi ochii spre ai lui.
          -De ce m-ai chemat, Eva? M-a întrebat el încordat.
          Am tras din nou aer în piept.
          -Mi-ai trimis un mesaj seara trecuta, i-am amintit eu. Mi-ai spus ca misiunea ta aici s-a încheiat și la fel și timpul aici. Nu am vrut să pleci fara să te mai văd o data.
-Nu aș fi plecat pana nu dădeam de tine, îmi spuse el pufnind sec de parca eram idioata ca am presupus așa ceva.
-Cred... ca asta a fost tot, am spus ridicând din umeri, incercand să alung frigul care-mi intra în oase.
-Așa cred, fu el de acord.
Pentru câteva clipe doar m-am holbat la profilul lui încordat și inexpresiv. M-am forțat să îi rețin trăsăturile exact așa cum arata în clipa aia: detașat și împietrit. Aia era mimica domnului senator, așa cum îl cunoscusem eu. Era exact opusul a ceea ce se dovedise a fi Milan Petrov. Era o masca, iar eu o preferam pe aceasta în detrimentul omului minunat de sub ea. De masca asta n-avea să-mi fie dor. Era mai ușor așa.
-Cred ca ar fi mai bine să pleci, i-am spus intorcandu-mi privirea. Trebuie să văd dacă Kate e în regula și apoi să merg la spital. Abby mă asteapta...
-Am înteles, Eva, spuse el sec. E în regula, nu-i nevoie să mă dai afara. Plec.
S-a ridicat în picioare, dar a șovăit câteva clipe în fata canapelei, privind dezorientat în jur. Eram la fel de bulversata. Chiar crezusem ca discuția aceea avea să ne facă pe amandoi să rasuflam ușurați, să ne uram de bine în viața și să ne vedem de drum fara resentimente. Încă asteptam usurarea aceea la care sperasem.
S-a urnit în cele din urma. A pornit spre ieșire, pășea apăsat și cumva nesigur. Bărbatul care emana încredere, putere și forța bruta se clatina ca un copac în mijlocul furtunii.
-Milan! L-am strigat când ajunsese aproape de ușa.
S-a oprit și s-a răsucit pe călcâie. Felul în care s-a uitat la mine, ochii lui atât de albaștrii care păreau atât de bântuiți... exact o asemenea imagine nu voiam să-mi rămână în mine când mă gândeam la el. Pentru ca în clipa aia, Milan nu parea detașat și rece. Milan parea foarte implicat și cald și prezent, iar asta îmi rupea sufletul.
-Să nu uiți: mereu, absolut de fiecare data exista o a doua opțiune!
M-am uitat în ochii lui și am sperat, chiar am sperat ca o să înțeleagă toate lucrurile pe care nu i le puteam spune în cuvinte. Eram legata de mâini și aveam un calus în gura, metaforic vorbind. Incercasem de multe ori să îl fac să deschidă ochii. Incercasem de multe ori să îi spun fara să îi spun și să îi arat fara să îi arat. Nu a auzit și nu a văzut nimic.
Milan a pufnit, a clătinat din cap și și-a lasat o clipa capul pe spate. Când a revenit cu ochii asupra mea, era din nou domnul senator, cu masca bine lipita pe chip.
-Nu exista, Eva, îmi spuse el sec. Nu exista nici o alta opțiune, pentru ca doar ce ai ucis-o.
Milan s-a răsucit pe călcâie, a ieșit și a închis ușa în urma lui. Nu m-am mișcat și nici nu am respirat pana când nu am auzit ușile liftului inchizandu-se în urma lui. Abia atunci mi-am permis să mă prăbușesc pe canapea și să-mi prind capul în mâini.
Nu intelegea, nu-i așa? Nici macar în ultimul ceas nu a înteles. Iar acum... era dus pe veci.