Casa de pe deal

Introducere

Zilele care îți schimbă viața au prostul obicei să înceapă fix ca acelea obișnuite.

Dacă ar fi fost să mă iau după aparențe, azi era o zi ca oricare alta. Același trezit cu noaptea în cap,aceeași rutină înainte de plecarea la muncă. Și mustrările de conștiință aferente.

După primul val de scufundare în muncă, îmi ticăie telefonul. Obișnuită cu o mie și una de notificări zilnice, zic că, hai, îl ignor, ce naiba, sigur e iar vreo prostie. Din alea care te determină să pierzi minim un sfert de oră cu ochii în ecran.

Hm. Ticăie din nou. Și din nou. Acum mi-a atras atenția.

Pun în pauză munca și mă uit, bineînțeles.

Trei mesaje de la Hubbie:,, N-o să-ți vină să crezi! Casa e a noastră!". Al doilea:,,Ești ocupată tare? Aș vrea să fiu acolo când citești mesajul!". Al treilea:,,Hai că îți mai trimit un mesaj, că văd că ești ocupată, dar pentru asta chiar merită să te oprești din lucru câteva minute - față zâmbitoare ".

Mi-au trebuit câteva minute până să înțeleg pe de-a-ntregul mesajul. Citeam și parcă nu îmi venea să cred.

Pun mâna pe telefon și îl sun. Puteam simți emoția și bucuria din tonul vocii lui, iar eu simțeam la fel.

-În sfârșit! Nu-mi vine să cred!
-Nici mie! Oare ce a determinat-o să își schimbe așa de radical părerea?
-Habar nu am, dar nici că mă interesează. Tot ce contează e că am reușit să o convingem să ne vândă casa din deal!
-Wow, e de necrezut! O să avem casa din deal! Cu tot cu priveliștea aia fabuloasă!
-Simt că mai am un pic și fac infarct!

Râdem amândoi. Pur și simplu pare incredibil.

Casa din deal e numele pe care l-am găsit noi pentru o căsuță veche și prăpădita, așezată fix în vârful unui deal. Foarte original, nu? Chestia era că nu ne interesa atât de mult căsuța în sine- care avea, desigur, farmecul său- ci PRIVELIȘTEA. Ne îndrăgostisem de priveliște de prima dată când am nimerit pe acolo, mergând hai-hui, la întâmplare, explorând cărări pe care nu mai fusesem niciodată, pe dealurile din zonă. Avea ceva locul acela, casa aceea, așezată acolo pe vârful acela țuguiat de deal. Sau poate așa ni se părea doar nouă, în fine. După ce am bătătorit, la propriu, poteca îngustă ce urca abrupt până la ,,casa din deal ", după ce am stabilit o legătură emoțională atât de profundă cu locul acela încât gândul că ar putea cineva să vină și să ne alunge de acolo (pe bună dreptate, că eram pe proprietatea cuiva!) era insuportabil, am decis că ar trebui să facem un pic de cercetare despre loc, sa vedem dacă se poate afla ceva despre el.

În apropierea bazei dealului locuiau niște oameni de treabă, care ne-au spus câte ceva despre casă. Cică în urma cu câțiva ani, casa fusese locuită de o bătrână cu nepoata ei. Când bătrâna s-a prăpădit, nepoata n-a mai stat pe-acolo. Cam atâta știau vecinii. Pe noi ne mirau veștile, fiindcă din ceea ce văzusem acolo,nimic nu ar fi dat de înțeles că acea casă ar fi avut recent locuitori. Ai fi zis, după cum arăta, ca nu mai fusese nimeni pe acolo de decenii.

În fine. Am mers pe firul sugerat de vecini,am făcut căutări după căutări. De cele mai multe ori erau fundături. Ba rude care muriseră, ba rude care nu știau/nu voiau să spună nimic. După vreun an și jumătate de căutări, mă sună cineva cu un număr necunoscut. Nici nu știu cum de-am răspuns.

-Bună ziua! Mă numesc Maria și vă sun în legătură cu casa și terenul de pe deal. Mi-au spus niște verișori că vă interesează să le cumpărați.

Bineînțeles că ne interesa!

-Bună ziua, doamnă! Mă bucur să vă cunosc! Da, suntem interesați de casă și de terenul respectiv.
-V-am sunat ca să vă spun că nici casa, nici terenul nu sunt de vânzare și că nu ar trebui sa mai mergeți pe acolo vreodată, dacă vreți să vă fie bine! V-o spun că prietenă! Unele lucruri trebuiesc lăsate așa cum sunt! Stați deoparte de casa aia! O zi bună!

Și a închis.

Am rămas cu gura căscată,încercând să procesez ceea ce îmi spusese femeia aceea. Doar că nu puteam. Era un hău, o prăpastie, între spusele femeii și realitatea locului. Ce putea fi rău în acel loc? Era atâta liniște și pace și frumusețe în acel loc...ce ar fi putut fi acolo încât sa justifice teama și interdicția femeii? Și chiar dacă ar fi fost cândva ceva, ce legătură are cu prezentul? Trecutul e trecut, iar prezentul e prezent. Oricum, telefonul femeii mă pusese pe gânduri.

Voiam să-l sun pe soțul meu, pe Hubbie, cum îl alint eu, dar fiindcă lucrase de noapte, nu vroiam să-l deranjez. Așa că am făcut ce fac eu de obicei când am o dilemă, adică pun pe hârtie tot ce îmi trece prin minte ,,la cald", încercând ulterior să îmi fac ordine în gânduri. Și sa găsesc explicații logice când mă confrunt cu situații ilogice.

Iau un pix și și foaie și îmi notez:,,Maria-despre terenul și casa de pe deal".

Notez numărul de telefon. Scriu:,,amenințare/avertizare referitoare la teren ". Apoi mai notez gândurile mele pe moment, între care un ,,DE CE?", apoi o listă cu ipoteze, începând cu cele întemeiate, logice, și continuând cu cele mai fanteziste. Am notat probleme de familie, de moștenire, de sănătate,de interpretare a intențiilor noastre, apoi mi-am dat frâu liber imaginației, adăugând pe listă comori îngropate, cadavre îngropate, chestiuni supranaturale, chiar probleme OZN. Da, știu, veți spune că e mult prea mult, dar îmi place să fac asta, e un exercițiu de imaginație și o ,,exorcizare", în același timp. Îmi ia câteva minute, încarc hârtia cu ceea ce simt și gândesc, apoi o pun deoparte și mi-o scot din minte până mai târziu. Apoi, reiau, la rece,cele scrise, caut lucruri plauzibile și mă amuz de cele fanteziste. Cam ăsta e modul meu de operare.

Așa și acum. Umplu hârtia și o pun deoparte. Mă concentrez pe alte lucruri, rezolv ce am de rezolvat, mă scufund în muncă, trag tare să termin. Într-un final, Iau o pauză. O cana cu apa, ceva de mâncare. Dau cu privirea de bucata de hârtie așezată în colțul cel mai îndepărtat al biroului și în timp ce mestec mâncarea, recitesc cele scrise. Hm, interesant. Chiar interesant. Când o sa ajung acasă după amiază o să îi arat cele scrise lui Hubbie, o să-i povestesc tot, să văd el ce părere are despre chestia asta. Hm. Pare un plan bun. Pun hârtia în geantă, termin de mâncat, reiau muncă, închei ziua de muncă.

Ajung acasă și ma întâmpină un Hubbie somnoros, care se deșteaptă instant când îi povestesc cele întâmplate. Avem discuții creative, intense, despre ce să facem de acum încolo, despre ce ar putea fi ascuns în spatele spuselor femeii și cădem de acord sa nu renunțăm la visul cu casa de pe deal. Cody, cățelul nostru, ne studiază pe amândoi în timp ce discutăm intens și ne susține decizia cu un lătrat.

Aș putea continua cu povestirea tuturor etapelor prin care am trecut, a oamenilor pe care i-am cunoscut în înfăptuirea visului nostru numit ,,casa de pe deal", dar ar fi plicticos și inutil. Cert e că aproape ne luaserăm gândul de la ea, când azi-dimineață Hubbie a fost sunat de cineva din partea doamnei Maria, care a spus că proprietatea e disponibilă și ca dacă mai suntem interesați, diamna e de acord să o vândă la prețul pe care I l-am oferit. Așa cum discutaseram de nenumărate ori, când plănuiam ,,ce am face dacă, totuși...", Hubbie a spus ,,da", că vrem casa, vrem proprietatea, iar restul îl știți deja.