Casa de pe deal

În casă

N-o sa va plictisesc cu amănuntele avocatesti, ci o să vă spun că ne aflăm în acel moment al poveștii în care casa e deja a noastră, împreună cu 40 de ari de teren, fix în vârful dealului. E momentul în care mergem cu cheia în mână, să descriem casa din deal, care a devenit casa-noastră-din-deal, ce miracol! Cody ne simte entuziasmul și țopăie și el nerăbdător. Conform înțelegerii noastre, doamna Maria a trecut săptămâna trecută pe aici și a luat obiectele care i s-au părut importante, cu valoare sentimentală, urmând ca de restul să ne ocupăm noi.

E o ușă veche, cu mâner ruginit și cu o cheie ruginită. E ca o ușă de pitici, nu alta, cu tocul înnegrit și urme decolorate pe tăblie. Rustic, ar zice unii. Sau vintage. Ce mai, eu zic că-i veche și cam atât.

După mai multe încercări, reușim să prindem ,,șmecheria " ușii și s-o descuiem.

O deschidem și imediat ne inundă mirosul de închis și poate de mucegai. E o singură cameră un pic mai mare și o cămară. Geamurile sunt mici, e semi-întuneric. Hubbie iese și deschide obloanele, iar cameră e inundată de lumină.

Puține semne că ar fi locuit aici două femei. Pereții sunt tencuiți cu lut și văruiți în albastru. O sobă de tablă, neagră, cu cuptor și plită, ocupă aproape un sfert din cameră. Lângă sobă, un dulap de bucătărie cu vitrina murdară și o masă cu trei scaune. În spatele sobei, în colț, îngrămădit și prăfuit, un pat mic, cu saltea de paie. Pe peretele opus sobei, un dulap de haine și ușa la cămară. Tavanul e cu grinzi groase, înnegrite de fum și vreme, iar peste grinzi, spre pod, au fost puse scânduri. Podeaua e din lemn, plină de pete de murdărie și mucegai. Praf și pânze de păianjeni, cât cuprinde...

Mă întorc spre Hubbie, care e în elementul lui: e pasionat de tot ce-i vechi!

Zâmbetul lui spune totul, e ca un rege în castelul lui:

-Știu că tu nu suporți vechiturile, așa că hai afară, pe târnaț! Doar pentru asta am cumpărat casa!

Da, are dreptate. Am stat pe târnațul ăsta de zeci de ori, înainte să fie al nostru, imaginându-ne ziua de azi. Priveliștea ăsta fenomenală, 360 de grade de natură, e a noastră. Fără vecini băgăreți, fără zgomot, doar noi, dealul și cerul. E atât de frumos încât simt că lacrimile îmi înțeapă ochii. Hubbie e și el impresionat, dar se preface că își drege glasul, ca să pară detașat. Mă bufnește râsul de la gândul ăsta, și Hubbie și Cody se uită la mine mirați.

-Mă simt de parcă aș putea atinge cerul, zic.

Hubbie ma strânge în brațe. Cred că sentimentul e unanim.

Lăsăm ușa deschisă în perete, ca să intre aer proaspăt și începem sa ne plimbăm în jur, până la hotarele proprietății. Sunt câțiva copaci bătrâni, putrezi, pe care decidem că o să-i tăiem. Apoi facem planul cum să îngrădim terenul, unde să plantăm niște meri, niște zmeură, niște flori... și cum să facem casa mai accesibilă, ca abia acum ne-a venit în minte că la bătrânețe n-o să mai avem genunchii de acum...și încă multe altele...

Ne întoarcem la casă și încercăm sa facem o evaluare a camerei și un plan de acțiune. E clar că o să trebuiască să scoatem tot afară, să reparăm ce poate fi reparat și refolosit, iar restul să le aruncăm.

Începem cu dulapul de bucătărie. Sunt câteva farfurii de tablă, ruginite, câteva tacâmuri, vreo două oale groase, de tuci, afumate, și vreo câteva tocătoare din lemn. Mă izbește realitatea cum cineva a locuit aici și le-a folosit, pe vremuri. Mă întreb cum se descurca cu igiena, având casa în vârful dealului și apa la baza lui.Greu o fi fost...

După ce golit dulapul, încercăm să îl mutăm din loc, dar e foarte greu. Așa că îl lăsăm pe loc deocamdată, și ne apucăm să cărăm masă și scaunele, să scoatem patul, salteaua (ugh!) și să târâm centimetru cu centimetru soba. După ce pare o veșnicie, reușim să eliberăm pe jumătate camera și facem o pauză. Mâncăm ceva și râdem de Cody, care se dă în spectacol pentru mâncare. Ne minunăm, iar și iar, ce norocoși suntem că am reușit să cumpărăm felia ăsta de rai.

După mâncare, o altă pauză, stăm întinși pe spate pe pătură și ne uităm
la nori.

Noroc că e atât de mică încăperea ăsta. Mai avem dulapul de haine, iar despre cele bucătărie Hubbie zice că îl va muta împreună cu tatăl lui. Sunt recunoscătoare că nu va trebui s-o fac eu.

Mă îndrept spre dulapul de haine. Îl deschid și pentru prima oară de când am ajuns aici, găsesc semne ale unei prezențe feminine. Două rochii vechi, cămăși de noapte, lenjerii de pat, cearșafuri țesute din cânepă, prosoape. Găsesc umerașe cu haine călcate și aranjate îngrijit, un pardesiu gri, o cutie cu produse cosmetice vechi. Batiste, șervețele brodate, fețe de masă, perdele. Cumva, uitându-mă în jur la starea restului casei, dulapul acesta pare rupt dintr-o realitate paralelă.

Îngrămădesc în saci ceea ce găsesc în dulap, fără să mă sinchisesc cu sortatul. Deocamdată ideea e sa scoatem afară din casă totul, apoi vom vedea. Pe fundul dulapului, sub o pătură/pled/covor - habar n-am exact ce era - găsesc o valiză pe care o o scot, și, fără să o deschid, o bag într-un sac și o duc afară. Simt că aerul ăsta închis al dulapului, cu iz de mucegai, mă sufocă. După un sfert de oră de tras-împins-ridicat, reușim sa scoatem și dulapul de haine afară, și, la lumina zilei, chiar nu arată deloc rău. Îi zic lui Hubbie părerea mea, iar el se umflă în pene, bucuros ca poate salva ceva vintage de filtrul meu anti-vechituri. Căci dacă lui Hubbie Îi place să stea că la muzeu, eu detest vechiturile, chiar și numai fiindcă sunt surse de microbi și praf. În plus, mi se pare că vin încărcate cu o energie, care mie mi se pare insuportabilă, dar pe care Hubbie o numește ,,șarm ". Hm. Am ajuns la compromisul că putem păstra lucruri vechi, dar numai dacă se pot igieniza dincolo de orice bănuială de contaminare,iar până acum compromisul funcționează.

-Ne ocupăm azi și de cămară?
-Nu cred. Deja am inhalat atâta praf și m-am agățat în atâția păianjeni, încât cred că e de-ajuns pentru o zi. Ugh! De-abia aștept să ajungem acasă și să mă arunc în duș!
-Ok, atunci acoperim cu prelate totul și ne întoarcem acasă. Fac și eu un duș și pe urmă mă pregătesc de muncă. Ce bine că tu nu trebuie să muncești noaptea! Oricum aș face, pana dimineața sunt frânt, chiar dacă fizic nu fac mai nimic...

Hubbie lucrează ca operator la numărul de urgență 112. Mai nou, s-au făcut restructurări și o colegă e în concediu de boală prelungit, iar cei rămași se împart cum pot că să suplinească lipsa de personal. Uneori vine acasă ,,stors",mă și mir Uneori cum mai rezista. E foarte sufletist, de multe ori vine acasă foarte afectat de ceea ce trăiește acolo. Zic ,,trăiește ", fiindcă deși e instruit să se detașeze, e greu, om fiind, să uităm umanitatea și să ne transformăm subit în roboți. Mă gândesc de multe ori cum îl va afecta slujba asta pe termen lung, dar el râde de mine și zice că până la urmă, toate ne afectează într-o anumită măsură, iar eu tind să cred că are dreptate. În fine. Hubbie e filosof.

În drum spre casă, mintea îmi alunecă la discrepanța dintre conținutul dulapului și starea jalnică a casei. Pentru ce erau acolo lenjerii de pat, când patul avea saltea de paie? Și cine ar fi stat acolo, să se îmbrace elegant, dar apoi să coboare un deal întreg, că să poată ajunge în sat? Destul de interesant, zice mintea mea, flămânda de mistere. Vom vedea dacă vom găsi răspuns la aceste dileme.