Casa de pe deal

Calvarul

Din vară încolo, Fane a început să se schimbe. Era atent, amabil, dar distant. Eu eram prea entuziasmată ca să observ. Ne mutaserăm împreună în casa unde copilărise, începuserăm să facem renovări, pregăteam camera copilului, eram prinsă între sarcină și renovări. Fane ba era pe acasă, ba nu era, mereu avea aplicații, muncă de teren, dar eu nu băgam de seamă, fiindcă era drăguț cu mine întotdeauna când se întorcea, mă lăuda cât de bine mă descurc cu toate, cât sunt de frumoasă, etc. S-ar fi zis că e mândru de mine, îmi povestea mereu cât e de norocos, că colegii îl invidiază că are o soție așa de frumoasă, că are parte în sfârșit de fericire. Credeam cu tărie fiecare cuvințel, acceptam cele mai jalnice scuze pentru lipsa lui de acasă, pentru lipsa de intimități între noi.
După ce mi-a crescut burta, am început să simt mișcările bebelușului. A fost singurul lucru pentru care m-a mai atins. Dar eu, în nebunia mea de mamă în devenire, nici nu mi-am dat seama. Credeam că e ceva normal, îmi ziceam că lucrurile vor reveni ca înainte, după ce o să nasc.

Am născut-o pe Amelia într-o zi friguroasă de început de decembrie, la spitalul militar. Fane părea să fie bucuros că are o fetiță, am aflat că a dat de băut pe la colegi, etc. Am ajuns acasă, el a stat cu noi vreo săptămână, apoi a dat vina pe muncă și dus a fost. Am rămas singură cu Amelia, singură în mijlocul iernii, după naștere. Mama a venit de câteva ori la mine, dar fiindcă era departe, nu putea nici ea mai mult. În majoritatea timpului, stăteam la făcut foc, la alăptat, la făcut curat, la pregătit de mâncare. Uneori eram atât de epuizată că adormeam stând pe scaun. Amelia avea colici, plângea cât o țineau plămânii, plângeam și eu cu ea, de oboseală, disperare, epuizare, singurătate. Nu știu dacă în primele luni ale ei am dormit vreo noapte întreagă. Fane venea în vizită, se juca puțin cu ea, iar mie îmi făcea observații.

A început pe când Amelia avea vreo trei luni. Mi-a atras atenția că sunt neîngrijită. I-am dat dreptate, dar când să mă fi îngrijit? Copila îmi lua tot timpul, toată atenția, toată energia.

Apoi mi-a reproșat că m-am îngrășat, dându-mi exemplul unei colege de-a lui din armată, care născuse odată cu mine, iar acum se întorsese la datorie, suplă ca pe vremuri. Iar i-am dat dreptate, pusesem câteva kilograme în timpul sarcinii, dar eram încrezătoare că le puteam da jos treptat. Mie nu mi se părea că arăt rău, oricum fusesem foarte slabă după ce murise Andrei, apoi nu reușisem să mă mai rotunjesc, ca să am forme. În fine. Toate erau sub forma unor ironii fine, pe care le-am luat în primă fază ca niște glume nereușite, fără să le dau prea mare importanță.

Primul semnal de alarmă l-am avut când la un moment dat, Amelia a făcut febră din senin. Doar febră, fără alte simptome. L-am sunat speriată- doar el era soțul meu și tatăl ei, nu?- ca, în loc de un sfat sau ajutor, să aud niște reproșuri îngrozitoare, că îl deranjez, că eu ce cred, că el poate să îmi stea la dispoziție când mi se năzare mie, că sunt iresponsabilă, că nu am grijă de fetiță, că fetița e bolnavă din cauza mea.
Am fost șocată și plângând am sunat-o pe mama. După ce m-a liniștit cât de cât, mi-a explicat ce să fac, dar mi-a pus și o întrebare pe care eu nu mi-o mai pusesem: dacă știu de ce mi-a vorbit așa Fane.

Atunci a fost pentru prima dată că am stat și am derulat în minte timpul, și mi-am dat seama că de vreo zece luni, dacă nu mai mult, el nu se atinsese de mine.

,,Dar este imposibil! El mă iubește, așa cum îl iubesc și eu! Avem o familie împreună! Un copil! Ne-am sprijinit unul pe celălalt, ca să ieșim din pierderile pe care amândoi le-am suferit! Suntem tovarăși pe drumul vieții! Cine știe ce activitate importantă avea, l-am deranjat și poate l-au mustrat superiorii! Vai, sunt chiar incompetentă, poate primește vreo mustrare din cauza mea! Are dreptate, nu-s bună de nimic! Trebuie să devin o mamă mai bună, o soție mai bună! Normal că nu mă atinge, mi-a spus de mai demult că femeile grase îl dezgustă! Etc. etc...”