Casa de pe deal

Șase numere

Aș putea să vă plictisesc și cu alte detalii despre construcție...dar nu ar avea rost. Cert este că după două săptămâni de muncă grea, a fost gata și acoperișul. Am participat toți la muncă în prima săptămână, inclusiv mama. Apoi doar Tata si nea Vasile. Am reușit să ne apropiem de varianta finală a căsuței de vis, care, la o adică, ar putea oricând deveni o destinație de vis- deși încă nu am decis ceva definitiv în privința asta.

Toamna e deja târzie și culorile spectaculoase ale frunzelor devin o raritate. E tot mai frig, vorba poetului: ,,iarna-i ici, vara-i departe”. Din lipsă de timp, încă nu am apucat să plantez bulbii și butașii cumpărați cu mama. Adică am desțelenit o bucată de-a lungul târnațului, am cărat de la vecinii din josul dealului gunoi putrezit, ca să îmbogățim solul sărac pentru trandafiri, dar de pus, propriu-zis, nu am apucat să îi pun.

Azi e sâmbătă și de dimineață mi-am zis că e acum ori niciodată! Plină de avânt am pornit-o la deal. E rece, dar încă nu a început să înghețe. Tata nu e la deal. După ce a terminat cu treaba la casă, vine doar uneori, să verifice cum se comportă instalațiile. Deocamdată e mulțumit, dar zice că adevăratul test va fi la iarnă. În fine.

Ajung sus, descui, fac un foc. Ce bine o să fie când termin, vin înăuntru la o ciocolată caldă, în fața focului! Hubbie vine și el, dar mai târziu, iar a lucrat de noapte.

Scot uneltele și butașii, bulbii, sacii cu compost și mă apuc de treabă. Sap, plantez, acopăr. Și iar, și iar. Chiar merge bine. Nu pot zice cât timp a trecut. Cred că am făcut aproape jumătate, dar mi-e sete și simt că ar merge o mică pauză.

În casă e rai. Las lângă ușă cizmele pline de pământ, dau jos mănușile murdare, arunc pe un scaun geaca, aterizez pe canapeaua din fața șemineului. Simt că mă scufund în ea și în sfârșit, îmi iau un moment să privesc în jur și să mă bucur de tot ce am făcut!

Ce diferență colosală în numai câteva luni! Nimic din ce e în casa asta nu îmi mai dă fiori. Noul și vechiul, împletite, echilibrate ca o simfonie. Minunat! Parcă-parcă încep să înțeleg conceptul de șarm, despre care vorbește cu atâta entuziasm Hubbie...
Beau apă și încerc să găsesc cusururi în amenajare. Îmi folosesc chiar și ,,ochiul de soacră”, cum zic în glumă. Dar e ok. E bine. E chiar mai reușit decât puteam îndrăzni să sper. Poate...cam golași pereții...

Un sunet familiar, pe care încerc să îl ignor. Repetat, insistent, insolent. Telefonul.

E doamna Maria.

Răspund.

    -Alo! Bună ziua!

    -Bună ziua, doamnă! Sunt Maria.

    -Ce bine îmi pare să vă aud! După voce, aș zice că sunteți mai bine.

    -Da, sunt mai bine. Iertați-mă, doamnă, dar am o mare rugăminte la dumneavoastră: ați putea să faceți ceva pentru mine?

    -Dacă pot, sigur. Despre ce e vorba?

    -Doamnă, am nevoie să vorbesc ceva cu dumneavoastră, dar să nu afle nimeni, deocamdată. Eu, după ce ați plecat de la noi, cred că am găsit ceva ce a lăsat ascuns sora mea, dar nu sunt sigură că se mai poate recupera.

    -Scuzați-mă, dar nu înțeleg. Despre ce e vorba?

    -Doamnă dragă, e o poveste destul de lungă. Aveți timp?

    -E foarte lungă?

    -Maxim vreo jumătate de oră, dacă puteți. Vă rog!

    -Bine, spuneți, vă rog, despre ce e vorba.