Casa de pe deal

Cu cărțile pe față

În decembrie, de Crăciun, s-a adunat toată familia lui Ionel și a Amarei. Urma botezul Lulanei, am fost ocupată fiecare secundă, Amara mi-a încredințat fetele, dormeam cu ele în cameră. Am făcut tot ce s-a putut ca fetele să strălucească, ca Amara să strălucească (fusese puțin deprimată după ce a născut). La petrecerea de după botez, când a apărut Amara toți au rămas cu gurile căscate. Era ca o regină de frumoasă, Ionel i-a zis în glumă că nu o lasă să meargă la petrecere, că ar trebui să meargă să facă ceva planuri pentru bebe numărul 3. Petrecerea a fost grandioasă, dar a trecut. A trecut și Anul Nou, urma să reînceapă școala.

Eram în camera Rebeccăi, făceam cu ea niște fișe pentru școală când a intrat Ilie, garda de corp a lui Ionel, și mi-a zis că mă cheamă Ionel până la el în birou. Am mers în biroul lui Ionel, Ilie a rămas în fața ușii. Era destul de intimidant. Mi-am stăpânit emoția, am luat loc.

Eram pentru prima dată în acel birou. Era spațios, masculin. Câteva diplome de excelență, puse pe perete, o vitrină cu trofee și cu un portret de familie de dinaintea nașterii Lulanei, un tablou mare pictat în ulei, pe un alt perete, o canapea de piele într-un colț. Biroul propriu-zis era din lemn masiv, pe el era doar un dosar simplu, cu coperți de carton. Din fotoliul lui de piele, din spate biroului, Ionel mă studia cu atenție.

A început prin a mă felicita cât de bine îmi fac treaba, cât de mulțumită de mine  e Amara, cât de mult ține la mine Rebecca. I-am mulțumit de aprecieri, i-am spus că și eu le iubesc pe fete și pe Amara. Apoi a zis că are de discutat ceva foarte serios cu mine și mi-a pus în față dosarul. L-am deschis.

Era plin cu copii ale unor documente, pe care la început nu le-am înțeles. În tot acest timp,  Ionel îmi urmărea atent mimica. Am avut momentul de luminare de-abia când am ajuns pe la mijlocul dosarului, când Marta Lungu s-a transformat prin căsătorie în Marta Ionescu - adică ,,eu”. 

Mi-a cerut să-i explic cum pot fi în viață, când familia mea m-a dat dispărută din 1989, de la revoluție, ba chiar am fost declarată victimă a revoluției și statul  plătește lunar indemnizație pentru mine. M-a privit în ochi și m-a întrebat cine sunt.

Ajunsesem în momentul de care mă temusem din decembrie 1989 încoace. Am oftat, am tras aer în piept și în ora ce a urmat i-am povestit tot. Absolut tot, pornind cu familia și copilăria mea, liceul și pasiunea mea pentru predat, căsnicia cu Andrei, depresia după moartea lui, cum l-am cunoscut pe Fane la cimitir, apoi cum am ajuns să mă îndrăgostesc, căsătoresc, să fac cu el un copil, dez-îndrăgostesc, cum m-a băgat în depresie, apoi în spital, inclusiv persoanele de la care ar putea avea confirmarea vieții mele de coșmar, cum ar fi fost doamna colonel, doctorii de la spitalul unde fusesem internată după bătaie, etc.. I-am arătat cicatricile rămase de la bătaie pe torace, i-am arătat semnul de pe braț, în formă de jumătate de fluture, pe care doar eu și Amelia le aveam. I-am explicat cine era fostul meu soț, de ce am ales fuga în locul morții. L-am rugat să verifice tot ce i-am povestit, i-am spus că singura mea protecție a fost anonimatul, de aceea am cerut să lucrez fără angajare, cu banii cash. I-am explicat că e singura persoană din lumea asta care știe adevărul despre mine, în afara mea, și i-am zis că viața mea e acum în mâinile lui. Apoi am tăcut.

Mi-a spus să îmi țin gura despre întrevederea noastră și că va cerceta absolut toate pistele pe care i le-am dat. Mi-a zis să continui să fac ceea ce făceam, și apoi mi-a arătat cu un gest sugestiv ușa.

M-am abținut din răsputeri până ce am ajuns la o toaletă, unde am plâns cu hohote vreun sfert de oră, cu un prosop pe față, ca să înăbuș zgomotul. Eram terminată! Fusesem descoperită!

După ce m-am descărcat cât de cât, am stat și am analizat situația. Nu era chiar așa de groaznic, până la urmă. Puteam ajunge la închisoare, oare? M-ar fi descoperit acolo Fane? Măcar ajunsesem să trăiesc cu câțiva ani în plus față de ceea ce mi-ar fi oferit el. Văzusem lumea, cunoscusem oameni minunați, trăisem să îmi revăd fata. Mi-am dat seama că avusesem o viață frumoasă, atâta cât a fost și eram împăcată cu orice ar fi fost să vină. Nu regretam nimic.

M-am ridicat, m-am spălat, mi-am aranjat hainele. Viața mergea mai departe. Nu mă temeam de moarte, iar viața de până acum mă învățase că nimic nu e întâmplător. Chiar eram curioasă să aflu deznodământul propriei povești.

M-am întors la Rebecca, au trecut zilele, a început școala. Aproape uitasem de incidentul cu Ionel, când într-o după-amiază, iar m-a chemat Ilie.

Resemnată, m-am dus. Ilie iar a rămas în față la ușă, iar eu m-am așezat pe scaunul de data trecută. Pe birou era un plic sigilat. Ionel stătea îngândurat cu coatele pe birou și cu degetele încrucișate. M-a rugat să deschid plicul, ceea ce am și făcut.

In plic era un buletin nou, pe numele Marta Ionescu, cu valabilitate 10 ani. Mi-au țâșnit involuntar lacrimile, apoi Ionel a venit la mine , s-a așezat lângă mine, mi-a prins și mi-a ținut în mâinile lui mâinile, s-a uitat în ochii mei plânși și și-a cerut iertare. Și-a cerut iertare că nu avusese încredere în mine, a cerut iertare în numele bărbatului care îmi făcuse viața un iad. Mi-a povestit că verificase, într-adevăr, totul, că nu aflase despre mine de la nimeni nici măcar o vorbă de rău. Apoi mi-a povestit că a aflat de la doamna colonel că în seara dispariției mele, ea rămăsese cu Amelia când toți porniseră după mine, și că din întâmplare, căutând ceva în dulap, descoperise sfoară, un topor și niște saci ascunși acolo. Apoi, am aflat că doamna colonel îl confruntase pe Fane și l-a amenințat că-l va expune public pentru infidelitate, tentativă de omor și-l va zbura urgent din armată, dacă nu va fi de acord cu adopția. Dar Ionel mersese mai departe: verificase și povestea cu Andrei, și familia mea. Aflase și despre ,,câștigurile” surorii mele, despre procesul pornit de Fane pentru casa ce o primisem de la Andrei. Tot.

Am vrut să știu cum s-a rezolvat situația adevăratei Marta Ionescu, dar Ionel mi-a zis că nu e treaba mea. Cât o fi plătit, pe cine, cum o fi procedat, n-am aflat niciodată. Mi-a spus atât, că pot sta liniștită, că sunt Marta, punct. Mi-a zis că el personal îmi garantează că sunt în legalitate. Apoi mi-a mai zis că nimeni de-al casei nu știe nimic, iar eu să mă port tot așa ca și până atunci. I-am mulțumit pentru tot, apoi am plecat de acolo, conștientă că-i eram îndatorată pentru restul vieții. Dar, într-un fel, simțeam  și o ușurare, fiindcă povara secretului identității mele fusese, în sfârșit, descărcată.