Casa de pe deal

Povestea

Într-un final, ajunge acasă și Hubbie, vine și Tata. Punem cutia pe măsuța din camera mare, iar noi ne așezăm pe canapea. Scoatem cu grijă conținutul pe masă, in exact ordinea în care au fost puse în cutie. Din ce am aflat până acum despre Ana, nimic nu e așezat la întâmplare. Lăsăm deoparte plicurile , apoi deschidem prima pungă cu hârtii.
Sunt niște acte. Copii legalizate după certificatul de naștere al Anei, al Ameliei. Certificatul de deces al lui Andrei, în original. Copie legalizată după certificatul de căsătorie al Anei cu Fane. Toate sunt așa cum se făceau pe vremuri, bătute la mașina de scris, pe foi care s-au îngălbenit ușor.

Ce aflăm din ele? Cam ce știam deja...Ana s-a născut în 1960. Amelia, în 1986. Ana și Fane s-au căsătorit în ianuarie, 1986. Fără putință de tăgadă, Ana vrea să demonstreze că e... Ana.  Cine altcineva ar fi avut acces la toate aceste acte, altfel?

După ce le studiem pe toate, le punem înapoi în punga de plastic în care fuseseră, o punem deoparte și ne apucăm să deschidem o alta.

A doua pungă conține un caiet destul de gros. Desfac coperta, iar pe prima pagină e scris cu aceeași caligrafie ca și scrisoarea, titlul: ,,Povestea mea”.

Mă uit la Tata și la Hubbie, dau pagina și încep să citesc cu voce tare:

,,Dragă cititorule sau dragă cititoare, îți mulțumesc că ai deschis acest caiet. Acest caiet conține povestea adevărată a mea, a Anei Albu.

Poate că o să te întrebi de ce am scris asta. Și de ce ai citi-o.

Sunt la apusul vieții, deși, numeric vorbind, aș mai putea trăi o vreme. Totuși, Dumnezeu sau soarta a decis că e timpul...iar în curând nu voi mai fi. Scriu aceste rânduri împăcată cu viața mea, recunoscătoare pentru tot ce am trăit, pentru tot ce am experimentat.

Caietul acesta e moștenirea mea, îmi pun încrederea în Dumnezeu că va ajunge la cei dragi pe căile alese de El. Dacă ar fi să am un regret, ar fi unul singur, anume acela că nu am reușit să-mi încredințez copila că am iubit-o de dinainte de a exista și că o voi iubi și de dincolo de moarte. Aceste rânduri sunt pentru tine, iubita mea: fii sigură că mama nu te-a părăsit niciodată, că deși nu m-ai văzut fizic lângă tine, te-am vegheat din umbră întotdeauna, așa cum vei afla din ceea îți voi povesti mai încolo.

Sunt mândră de ce ai realizat prin propriile forțe, în ciuda adversităților din viața ta. Să nu uiți niciodată că ești excepțională.

Mi-ai spus odată vorba asta despre tine, deși nu știai că eu sunt cea căreia i-o spui: ,, încerc să fiu ca un copac de la munte... cu rădăcini bine înfipte în pământ, dar cu crengile în nori, printre stele”...poate asta o să îți dea un indiciu despre ce vorbesc...
Voi vorbi cu tine printre pagini, dacă vei vrea să mai citești. Și aș mai vrea să știi că te iubesc și te voi iubi etern.”