Casa de pe deal

Fuga

Eram cazați la o cabană foarte luxoasă, unde ,,întâmplător” erau și doamna și domnul colonel. Nu puteam să ghicesc atunci cum poate învârti o femeie o lume întreagă, dacă vrea.  Fane mă ținea sub control strict, și ori de câte ori încerca doamna să-i facă vânt, găsea un pretext să se întoarcă cât mai repede. O singură dată mi-a spus ea, într-un scurt moment fără Fane că mă urmărește de multă vreme, că vrea să ne cunoaștem mai bine și că pot să am încredere în ea. La ce pățisem, aveam dubii foarte mari în chestiunea încrederii, așa că m-am limitat să îi mulțumesc și să îi spun că mă bucur.

Era 16 decembrie 1989. O zi care avea să-mi schimbe viața. Totul părea normal, ne-am trezit, am luat micul dejun. Din lipsă de alte activități, am ieșit cu Amelia la plimbare. Nu era foarte rece, dar nici nu aveam de gând să stăm mult pe afară.  După maxim vreo jumătate de oră ne-am întors. Fane nu era nicăieri, eram doar eu cu Amelia în cabană. Ne-am jucat cu mingea, am făcut gimnastică, am cântat. Apoi, în timp ce ne jucam cu niște păpuși, Amelia mi-a zis: ,,mama, tu de ce nu faci petrecere la păpuși cu prăjituri și ciocolată, ca mami Mia? Hopa, era un secret, i-am promis lui tata că nu spun!”.

Am insistat apoi cu blândețe să aflu mai multe despre cine era individa asta care-și lua atributul de mami pentru copilul meu. N-am putut să scot mai multe de la ea, decât că are părul lung și negru, ca una dintre păpușile ei. Apoi, mi-am dezvelit brațul stâng și i-am arătat Ameliei alunița în formă de jumătate de fluture, pe care o aveam, apoi i-am arătat că și ea are una la fel, și i-am spus că numai ea și mami au așa semne, că dacă lipim mâinile se face un fluture întreg, să nu uite niciodată că numai mami adevărată are fluturaș ca al ei.

Pe la amiază s-a întors Fane la cabană, părea foarte bine-dispus. A luat-o pe Amelia la joacă, apoi ea i-a arătat semnul și i-a zis că și mami adevărată are fluturaș ca al ei. Dacă privirea ar fi putut ucide, aș fi murit atunci, pe loc. Mi-am dat seama că sunt în pericol, așa că am pretextat că trebuie să merg la baie și m-am dus direct în cameră.

Am încuiat ușa, am luat valiza mică pe care mi-o dăruise Maria, în care Amelia își ducea de obicei păpușile, am înghesuit în ea punga cu acte și cu bani pe care o aveam pregătită de mai demult, pentru orice eventualitate, deghizată în pungă cu lenjerie intimă, câteva haine, batoane, o pereche de ochelari de rezervă, foarfecă și vopsea de păr. Am agățat-o pe exteriorul peretelui cu o bucată de sârmă. Apoi mi-am schimbat sutienul pe care îl aveam cu unul care avea perete dublu, în care iar ascunsesem bani. Nu aveam emoții, fiindcă exersasem toate aceste mișcări și  mă pregătisem pentru acest scenariu in fiecare seară, de la ultima bătaie încoace. Eram conștientă că dacă nenorocitul va pune mâna pe mine, poate n-o să mai am norocul de data trecută. Mi se rupea sufletul de Amelia, dar nu aveam încotro. Am tras apa la baie și m-am rujat, ca să arăt ca și cum pretextul cu baia era real.

M-am întors la Amelia. Fane se uita la mine amenințător, iar eu i-am zâmbit. Am văzut cum și-a încleștat maxilarul și cum s-a înroșit la față. Era clar ca lumina zilei ce urma să se întâmple. Când Amelia era întoarsă cu spatele la el, mi-a făcut un semn ce indica tăierea capului. Apoi a rânjit și a plecat.

Nu puteam pleca decât la adăpostul nopții, când Amelia ar fi adormit. Din fericire, în decembrie zilele sunt scurte. M-am întors în cameră și tot prin geamul pe care mi-am pus valiza, am pregătit afară o pereche de bocanci, noi, pe care îi cumpărasem cu vreo două zile înainte, pe care Fane nu-i văzuse, iar în ei am ascuns o perucă cu păr lung, negru.

La prânz am mâncat bine, m-am arătat foarte destinsă, apoi m-am retras cu Amelia ca să o pun să doarmă de amiază. După ce a adormit, am ieșit singură cu pretextul că vreau să fac o plimbare, în realitate să studiez terenul, să văd cât timp îmi ia să ajung la gară. Am studiat vreo două trasee pe care puteam să ajung în siguranță, în ciuda vederii mele slabe de noapte. Eram convinsă că Fane, ca orice infractor, avea și el un plan în ceea ce mă privea. Speram că o să pot scăpa, era singurul lucru care mai conta. Pe drumul de întoarcere, am zărit vreo doi indivizi care mă priveau mai curioși. Ar fi putut fi oameni de-ai lui. În orice caz, nu ar fi vrut să alerteze prea multă lume dacă avea în plan să mă omoare, prea mulți martori n-ar fi fost de dorit. Am dat o tură în jurul cabanei, valiza și ghetele erau tot acolo unde le agățasem. Am intrat în cameră, Amelia dormea.