Casa de pe deal

Ana

-Dar ce e, mamă? întreabă fiica doamnei Maria. De ce plângi?

    -O, draga mea... e o poveste tare lungă și dureroasă, asta...Dar fiindcă domnii ăștia or avut atâta bunăvoință să mi-o aducă, o să le spun și lor, că n-am crezut că o să mai văd vreodată valiza asta...și ce cred eu că e-n ea...

Cu mâinile zbârcite și tremurând de emoție, doamna Maria mângâie căptușeala valizei. Apoi scoate cutia și o pune deoparte, nu o deschide, cum m-aș fi așteptat. În schimb, se aruncă să scoată rochița de dantelă și o strânge la piept și o mângâie. Ne uităm uimiți cum își îngroapă fața în dantelă și rostește un nume: Amelia!

    -Dragii mei, zice doamna Maria. Valiza asta a fost odată a mea. Apoi i-am dat-o surorii mele, Ana, și de atunci nu am mai văzut-o. Țin minte că Ana îmi zicea că ține în ea tot ce-i mai drag sufletului ei, dar până azi nu am știut ce.

    -Cum adică, mamă? întreabă fiica doamnei Maria.

    -O, tu, copilă! Sunt niște secrete despre ea, care am crezut că o să se îngroape odată cu mine. Dar se vede treaba că adevărul vrea să iasă la iveală și cine sunt eu să mă împotrivesc...până la urmă, sora mea nu mai e...deci acolo unde e, sper să mă ierte și să nu se supere că o sa va spun povestea ei...poate c-o să i se mai ușureze sufletul...

Ne uităm unul la altul cu Hubbie și îi caut mâna. Mâna lui e caldă, a mea e rece ca gheața. Ne ținem de mână în timp ce doamna Maria desface, tremurând, cutia.

    -O, uite, dragă! Vezi? Asta e Ana!

În sfârșit avem un nume pentru femeia misterioasă din poză!

    -Da, uite cât de frumoasă și de tânără era, săraca!

Se uită intens la fotografii, de parcă ar căuta să absoarbă în interior imaginea și toată informația din ele...

    -Ana a fost mai mică decât mine cu trei ani, începu să povestească doamna Maria. De mică i-a plăcut cartea, și mai ales matematica. Era foarte deșteaptă și foarte serioasă. Nu îi plăcea să se joace cu alți copii. Îi plăcea să stea singură, în natură sau ascunsă prin casă și să citească. Dar, când a ajuns la vârsta liceului, a vrut neapărat să se facă învățătoare. Iubea copiii mici și avea o răbdare infinită cu ei. Era un pedagog înnăscut. Orice lecție, dacă ți-o explica ea, o puteai înțelege, oricât de prost să fi fost. Atâta era de bună la explicat. Și nu se lăsa până ce nu vedea că ai înțeles.

În poza asta, continuă ea, arătând spre poza cu fata cu părul prins în coc, și-a dat jos ochelarii. Cutia asta din mână e cutia ei de ochelari. Nu îi plăcea să îi poarte,  fiindcă râdeau de ea copiii de la școală când era mai mică. Știu asta fiindcă eu i-am făcut fotografia, cu aparatul de fotografiat al tatei.

Puse fotografia jos si se uită la alta.

    -Da, uite, asta e  de la banchet, când a terminat liceul. Era ca o zână de frumoasă. Nu știu cine i-a făcut poza, dar e reușită. Și asta e din ceva excursie, cred. Da, precis, că are rucsacul în spate. O, Doamne! exclamă ea. Poze de la nuntă? Cât era de frumoasă! Cât erau de fericiți! Ce păcat că l-a luat Dumnezeu așa de repede de lângă ea! Sper că acum sunt iar împreună!

    -Despre cine vorbești, mamă?

    -Păi, mătușa ta a fost căsătorită în tinerețe cu un băiat care a iubit-o foarte mult. A trăit o dragoste ca-n povești, el o iubea ca pe ochii din cap și o ținea ca pe o prințesă. Erau foarte, foarte fericiți. Până când el a avut un accident și a murit. După aceea, Ana nu a mai fost niciodată la fel. Și-a reproșat pentru tot restul vieții că nu a făcut un copil cu el. ,,Nu mi-a rămas nimic de la el, decât o amintire a unui înger’’. Așa zicea și plângea, săraca, de fiecare dată când își amintea de el.