Casa de pe deal

Darul

Și începe o nouă săptămână.

Ajung la birou, unde sunt salutată cu mai multă căldură de colegi și de șef, apoi îmi îndrept privirea spre pupitrul unde lucrez de obicei.

Un pachet de mici dimensiuni, cu numele meu scris pe el cu un marker negru, tronează în mijlocul lui.

Mă întorc spre colegii din birou, care-mi spun că e din partea unei doamne Maria, că a fost adus de o femeie, care, din descrierile lor, seamănă cu Elena, fiica ei. Femeia se grăbea, ziceau ei, și nu a mai putut să mă aștepte. 

Sub ochii lor curioși deschid pachetul, care conține un plic maro.

Conștienți că nu e treaba lor, se duc care încotro, pândind cu colțul ochilor, totuși.

Desfac plicul, în interiorul lui e un alt plic și o foaie scrisă de mână.

Citesc:
,,Draga noastră doamnă, care ne-ați ajutat să aflăm povestea secretă a Anei!
Prin aceste rânduri vrem să vă mulțumim încă odată pentru tot ceea ce ați făcut, pentru că ați fost corectă cu noi, familia ei, și ne-ați adus valiza din dulap și cutia care a fost îngropată. Am reușit astfel să aflăm adevărul și să ne putem da răspunsuri la întrebări care ne-au chinuit zeci de ani.
Suntem peste măsură de recunoscători, iar de dincolo de noi, Ana ne-a poruncit să vă înmânăm plicul alăturat, care nu știm ce conține, însă știm că e pentru dumneavoastră!
Vă rugăm să îl acceptați, împreună cu eterna noastră recunoștință!
Maria, Elena și toată familia Anei Albu.”

Citesc, recitesc, mă cuprind emoțiile. Trag aer în piept, conștientă că în jur, colegii sunt numai ochi și urechi. Desfac cu grijă plicul ușor îngălbenit, din care alunecă un obiect pătrățos, auriu. Îl las jos, deocamdată, mai preocupată să scot hârtia care e înăuntru.

Pe hârtie e scris doar atât, cu caligrafia ordonată a Anei, pe care o cunosc deja:

,,Mulțumesc pentru tot!”

Mă aplec să ridic obiectul căzut, și fac ochii mari cât cepele.

Ana mi-a dăruit un lingou de aur de zece grame. Inscripționat, sau ștanțat, sau cum se zice...

Îmi bate inima nebunește și-mi tremură mâinile. Iau geanta, pun aurul în portofel, apoi merg afară să-l sun pe Hubbie.

Îmi răspunde și ascultă ce îi spun, apoi mă pune să repet. E clar că și el e emoționat.

Cădem de acord că o să discutăm mai aprofundat despre asta acasă, apoi îmi repetă de câteva ori să mă liniștesc și să mă întorc la muncă.

Nimeni de la birou nu știe despre Ana, așa că inventez o mică minciună pe loc, și apoi urmez sfatul lui Hubbie, și odată cu munca, mă distanțez emoțional de problemă. Ajung la finalul zilei, sunt acasă. Mă apuc să gătesc, să fac curat, mă joc cu Cody. În cele din urmă, termin tot, fac un duș, apoi iau portofelul și studiez cu atenție lingoul.

Săptămâna trecută citeam despre cum Ana și-a schimbat banii în lingouri, iar acum am unul în palma mea. Munca cinstită a unei femei curajoase, o recompensă pe care simt că nu o merit. Strâng micul pătrat auriu în pumn și simt că lacrimile îmi înțeapă ochii. Cum să păstrez aurul? Cum aș putea?

Ajunge Hubbie acasă, mă găsește vraiște. Îi povestesc tot, studiază și el aurul, apoi sare repede online, să vadă ce valoare are. Fluieră admirativ. E valoros.

Discutăm aprins despre dilema mea morală. Hubbie e de părere că merit aurul , iar eu nu sunt de acord. E clar, spune el, că mai sunt o mulțime de lingouri, după cum a scris Ana, care probabil au ajuns sau vor ajunge în posesia familiei sau a Ameliei. Sau a lui Ilie, fostul ei partener. El spune că în orice caz, nu am de ce să mă simt vinovată, fiindcă am acționat cinstit, deschis, și uneori mai ești și răsplătit pentru asta, așa cum e cazul de față. Nu e ca și cum aș fi furat ceva.

Încă nu-s pe deplin convinsă, dar m-am mai liniștit. Cădem de acord cu Hubbie să îl punem la păstrare și cam atât.

Pun mâna pe telefon și o sun pe doamna Maria. Răspunde. Conversăm emoționate și iar îmi mulțumește. Îmi povestește că l-a cunoscut pe Ilie, că e un om bun, care a iubit-o și a prețuit-o pe Ana. A aflat de la el că Ana avea o boală de inimă care a omorât-o, în cele din urmă (bolile cardiovasculare fiind ceva destul de des în familia lor, mi-a mărturisit ea). Că și el a aflat povestea ei abia înainte ca ea să moară, că i-a respectat dorința de a rămâne anonimă, ca Marta, până la final. I-a spus și unde e îngropată, dacă vrea să meargă la mormânt. Și a accentuat din nou că nimic nu s-ar fi aflat dacă nu eram eu, care să fac totul posibil. Că toți din familie au primit din partea Anei câte ceva valoros și că Amelia va avea o surpriză foarte mare.

Nu am vrut să intru în detalii, am mulțumit pentru ce am primit, fără să numesc darul(deși probabil că ea știa ce este). Închei convorbirea, iar apoi stau în brațe la Hubbie, repetându-mi pentru a nu știu câta oară că sunt cea mai bogată din lume. Pentru tot ceea ce sunt și am.