Casa de pe deal

Ultimii ani

Au urmat ani frumoși, în care mi-am văzut fetița crescând și devenind o domnișoară minunată. Amara și-a lansat compania, Rebecca și Lulana au crescut și ele. Am vizitat alte colțuri ale lumii, am mai  adunat câteva lingouri la bancă. Mă bucuram de încrederea și prețuirea unor oameni influenți. N-aș fi visat niciodată că viața mea ar putea fi așa, dar așa a fost.

În vara lui 2000, Ionel m-a chemat iar la el în birou. Mi-a spus că încheiase proiectul de la Brașov, pusese oameni de încredere în posturile-cheie, și că urma să ne mutăm la București. M-a întrebat dacă vreau să merg cu ei, sau vreau să rămân la Brașov, pentru Amelia. Am răspuns fără ezitare că vreau să merg cu ei. Amelia mergea deja în clasa a opta, iar planul meu era să mai stau încă cinci ani cu Ionel (bineînțeles, dacă ar mai fi avut nevoie de mine), iar când Amelia și-ar fi luat zborul spre facultate, aș fi putut căuta să-i fiu aproape, acolo unde s-ar fi dus. Bineînțeles că astea erau doar planurile mele și le țineam doar pentru mine.

Împlinisem, eu, Ana Albu, 40 de ani. Trăisem deja cu o decadă mai mult decât mi-ar fi permis fostul meu, și chiar trăisem bine și frumos. Eram recunoscătoare că trăiesc, în fiecare zi.

Așa că am ajuns înapoi în București. În câțiva ani, orașul explodase ca număr de mașini, ca aglomerație, ca nesimțire. Nu mă simțeam în stare să circul prin traficul de acolo, așa că Ionel l-a delegat pe Ilie să mă ajute cu mersul la și de la școală al fetelor. Mergând zilnic împreună, ne-am împrietenit. Mă simțeam oricum mai în siguranță cu el. Uneori, când  așteptam fetele de la cursurile de după-amiaza, chiar stăteam la câte o cafea până ce ajungeau. Așa am aflat că îi datorează lui Ionel viața lui și a tatălui lui, care fusese printre gărzile personale ale lui Ceaușescu, iar la revoluție fuseseră urmăriți și amenințați cu moartea. Tatăl lui Ionel, bancherul, îl luase ca gardă de corp pe tatăl lui Ilie, iar Ionel l-a luat pe el.

Ajunsesem să-l simpatizez pe Ilie, dar precauția dată de experiențele mele de viață m-a făcut să păstrez o distanță politicoasă. Dar viața are felul ei de-a te surprinde.

Într-o dimineață după ce dusesem fetele la școală, mă trezesc că mă cheamă iar Ionel la el în birou. Am văzut imediat că e nervos, dar chiar că nu înțelegeam ce ar fi putut fi. Am așteptat vreo câteva minute bune, timp în care Ionel a deschis gura de câteva ori, dar n-a zis nimic. Era ciudat, fiindcă era un tip foarte direct, de obicei. În cele din urmă, m-a întrebat dacă știu că relațiile între angajații lui nu sunt permise. Am încuviințat, fiindcă fusese o condiție clară de la bun început și-mi convenea. Totuși, nu înțelegeam de ce mă întreba asta, atâta timp cât eu, în afară de Amara, fete și Ilie nu aveam contact cu nimeni, aproape. Dacă mai schimbam vreo vorbă cu fetele de la curățenie, sau cu muncitorii, dar era ocazional. Apoi s-a uitat la mine și mi-a zis direct că Ilie vrea să-și dea demisia, ca să poată fi cu mine! Am rămas ca  trăsnită. I-am povestit că era adevărat că ne împrietenisem, dar nu...la acel nivel. Apoi mi-a zis să vorbesc cu Ilie și să rezolvăm situația, fiindcă Amara și fetele au nevoie de mine, iar el are nevoie de Ilie, dar că nu va schimba regulile de dragul nostru!

L-am căutat pe Ilie, și când m-am apropiat, m-am înfiorat. Pentru că era clar ca lumina zilei că îi eram dragă, se vedea din felul cum mă privea. Doar că fusesem oarbă la toate semnele!

Cum să fac să nu îi frâng inima bietului om? Cum să fac să nu-mi devină din prieten, dușman?

Am intrat cam abrupt în problemă și l-am întrebat dacă e adevărat ce mi-a spus Ionel.

Imaginați-vă un tip în floarea vârstei, înalt, musculos, chel, cu alură de spion, care se înroșește tot, ca racul, ca un școlar, apoi începe să se bâlbâie. N-am mai văzut așa ceva până atunci în viața mea, și nici după aceea! Ca să-l scot din momentul de jenă, l-am tras deoparte și ne-am retras într-o cameră, unde am discutat. Am aflat că pusese ochii pe mine de multă vreme, dar conștient de poziția lui, nu voise să piardă locul unde se afla. Că apropierea dintre noi, de când duceam și aduceam fetele, l-a făcut să se gândească serios la faptul că ajunsese la o vârstă, tatăl lui era și el bătrân, și că încă nu trăise niciodată sentimentul de familie. Mi-a zis că voia să îmi spună mai de demult, dar pur și simplu nu își putea găsi cuvintele, că Ionel l-a observat cum se uita la mine și a mirosit imediat care-i treaba. Că nu sunt obligată să-i răspund la sentimente, că de n-ar fi fost Ionel, poate că n-aș fi aflat niciodată, fiindcă poate că el n-ar fi avut niciodată tupeul să-mi spună.

Eram într-o poziție tare delicată. Avusesem norocul unei relații perfecte cu Andrei și ghinionul(plin de învățăminte, totuși!) al unei relații cu un narcisist. Credeam că dragostea e ultimul lucru care ar fi putut să mă ajungă din urmă. Și totuși...

I-am explicat cu blândețe că și eu îl plac, dar încă nu sunt pregătită pentru o relație mai apropiată, că am avut o relație cu un bărbat violent care m-a traumatizat atât fizic, cât și psihic. I-am spus că ar trebui să aibă foarte multă răbdare cu mine, ca să pot încerca să mă deschid, dar că momentan mi-ar plăcea să lăsăm lucrurile să evolueze treptat, dacă e și el de acord.

Mi-a prins mâinile, s-a uitat în ochii mei și mi-a zis că mă așteaptă până la pensie, dacă trebuie. Și cam asta a fost.

O condiție cu care am fost de acord amândoi a fost să nu ne povestim trecutul, ci să ne bazăm pe cine eram în acel moment dat. Nu mă interesau secretele lui, nu-l interesau secretele mele. Nu voiam o poveste, voiam omul. Iar omul nu m-a dezamăgit. Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, sunt cu el. Cine ar fi crezut?

Nu ne-am căsătorit legal niciodată. Ce rost ar fi avut? Până la urmă, Ionel a acceptat situația,  atâta timp cât nu ne împiedica să ne facem treaba. Nici azi nu știu cum l-a convins Ilie.

Am mai stat  cu fetele până în 2006. Lulana terminase clasa a patra, Rebecca terminase clasa a zecea, era deja model obișnuit la defilările casei de modă a Amarei. Amelia avea aproape 20 de ani, terminase liceul, își luase permisul pentru condus mașina, intrase la facultatea de medicină. Eram mândră de ea, eram aproape de ea. Nu a aflat niciodată cine sunt, m-am angajat ca femeie de servici acolo, pentru ea. Era frumoasă, deșteaptă, plină de empatie. La sfârșitul unor zile de curs, era ruptă de oboseală, de foame, dar tot își făcea timp să îmi spună câteva vorbe bune. Doamna colonel o crescuse bine.

Credeam că voi putea rămâne să muncesc acolo și s-o văd pe Amelia absolvind. Dar nu a fost să fie, cred.

Acum, când scriu aceste rânduri, aleg să nu povestesc despre boala mea, despre finalul meu. Sunt aici ca să sărbătoresc povestea vieții mele, pe care, privind retrospectiv, o văd ca pe o călătorie excepțională, un privilegiu. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu, pe care l-am descoperit acum, la bătrânețe, pentru miracolul vieții, pentru familia mea de origine, pentru Amelia, cadoul suprem, pentru prieteniile de-o viață cu oameni buni, pentru tot ce am trăit, greu sau ușor. Pentru Ilie, prietenul, partenerul și protectorul meu. Și mai sunt recunoscătoare că aceste rânduri sunt acum în fața ochilor cuiva, nu putrezite de Mama Natură.

Încredințez lui Dumnezeu ceea ce am scris aici, sunt convinsă că El va găsi căile și oamenii ca această cutie și ceea ce conține ea să ajungă la cei cărora le sunt destinate.
Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Ana Albu, mai, 2012”

Am încheiat lectura răgușită și cu lacrimi în ochi, iar Hubbie și Tata erau și ei emoționați!

Celelalte pungi din cutie, am uitat să zic, conțineau mai mult ca sigur documente, mai era acolo și un al doilea caiet, dar toate erau sigilate, și am decis că și așa poate ne-am băgat nasul prea tare în povestea asta, așa că, în ciuda orei târzii, am sunat-o pe doamna Maria. Am felicitat-o pentru intuiție, apoi, când i-am povestit că am dat peste cutie, a dat un chiot, apoi o vreme n-am mai auzit nimic. Am insistat de vreo câteva ori, apoi am închis telefonul și am sunat din nou. A răspuns imediat tot ea. Era emoționată, respira precipitat. I-am spus ce conținea cutia, i-am spus că erau acolo plicuri adresate ei, dar și nouă, i-am spus că am citit într-un caiet povestea Anei. A început să plângă, ne-a mulțumit, a zis că în cel mai scurt timp posibil, Elena va veni la noi după cutie. Apoi a închis.

Era imposibil să nu fiu impresionată de povestea Anei, dar, din punctul meu de vedere, aflasem doar parțial misterul casei. Fusese un cadou de nuntă, ok. Dar despre ce bătrână cu nepoata ei fusese vorba că locuise aici? Și când, mai exact? Dacă era să fiu cinstită, un mister deschidea un alt mister. Probabil că dacă aș mai avea vreodată ocazia să stau față în față cu doamna Maria, asta aș întreba-o.

Hubbie s-a dus să-l ducă pe Tata acasă, iar eu mă pun în pat, așteptându-l pe Hubbie să se întoarcă. Mintea mi-e plină de povestea acestei femei.

Îmi vine în minte avertismentul doamnei Maria, că ar trebui să fugim de casa de pe deal...încă o notiță mentală, pentru lista de întrebări...