Casa de pe deal

Sub casa de pe râpă...

Începe o altă săptămână, cu rutina ei... În timpul zilei, m-a sunat Tata, să mă felicite că l-am scos pe Cody de la înghesuială.  Mi-a zis că o să se asigure că n-o să se mai poată băga pe sub casă pe nicăieri. De-abia aștept și îmi ofer serviciile să-l asist la treabă. Ce mirare, acceptă. Rămânem înțeleși că o să-l sun când îmi pot lua liber. Spre surprinderea mea, Șefu’ surprinde convorbirea și îmi propune să îmi iau liber a doua zi. Fără prea multă ceremonie, accept cu recunoștință oferta. Mai ales că vine cu mesajul nu prea subtil că ar aprecia o invitație la casa-din-deal despre care a auzit atâtea...

E a doua zi, am pornit la deal cu Tata. Contraintuitiv, știu, l-am luat cu noi pe Cody. Ideea Tatei. Zicea că nu e o idee proastă să-l avem cu noi pe micul săpător, ca să testăm sistemul pe care vrea să-l implementeze...mai precis, să facă o împrejmuire de-a roata fundației casei cu niște bucăți de panouri de gard sudat. Pe drum îmi explică cum vrea să le taie ca să le poată înfige jos în pământ, iar deasupra să le prindă cu cârlige de casă.
Ca de obicei, e genial și simplu.

Merge destul de repede, aș zice. Tata măsoară, taie și apoi cărăm amândoi panourile. Le forțează să intre în pământ cât mai adânc, apoi bate cârligele cu care le prinde de grinda de la baza casei. Am terminat partea din față a casei, unde am pus flori. Tata mă laudă pentru ce am făcut. Continuăm cu laterala casei, lângă care am pus lemnele duminică sub prelată, apoi partea din spate, unde parcă nu sunt așa de mari golurile dintre baza casei și pământ.

Am ajuns la cealaltă laterală a casei. Am adus un panou și pentru prima dată văd că Tata se chinuie să-l înfigă în pământ. Ceva îi blochează scufundarea în pământ. Curioasă, mă apropii. Tata s-a dus după un hârleț, să scoată bolovanul care blochează panoul. Încerc și eu să apăs, degeaba. Parcă e plantat acolo...

Privirea mi se ridică de la presupusul loc al bolovanului în sus, spre baza casei...și rămân fără aer...

E un desen acolo...conturul unei case, pe un deal...așa cum ar desena-o un copil de grădiniță...cu un cărbune de la foc...

Îmi recapăt suflul și sar să feresc panoul. Apoi, fără să îmi pese că mă mânjesc pe mâini sau pe haine, folosesc ciocanul pe care l-a lăsat Tata pe pajiște și încep să sap frenetic sub desenul cu casa.

,,Ascuns sub casa de pe râpă în pământ adevăr căutați și veți găsi!”

De ce nu mi-a trecut prin minte să mă uit de-a roata casei mai devreme?

Bineînțeles că nu am spor, dar din fericire apare Tata. Ca un om civilizat ce e, nu stă să se holbeze la mine, sau să mă întrebe ce m-a apucat, ci se apucă să sape cu hârlețul. Nici nu știu dacă Hubbie i-a zis de povestea cu doamna Maria. Sunt prea pornită, îmi vine să sap cum ar face-o Cody.

    -Ce naiba o fi acolo? Zici că sună a tablă, se miră Tata.

    -Hai să vedem, Tată. S-ar putea să fie ceva îngropat acolo.

Tata dă din cap, sceptic. Totuși, lărgește groapa și sapă cu atenție. Eu simt că pulsul mi-o ia razna.

Nici nu e adâncă groapa. În fundul ei, sub bolovanul care blocase panoul, e o cutie metalică, nu foarte mare, care fusese învelită într-un sac de plastic, pe care l-am rupt la săpat. Ferim bolovanul și pământul din jurul cutiei și o mișcăm, apoi Tata o ridică, dă cu mâna deoparte bucățelele de pământ și se uită la mine. Mi-o întinde, dar simt că nu-s în stare să o iau. Tata vede că nu-s în apele mele. Mă sprijină ușor, în timp ce ne îndreptăm spre târnaț. După ce stau puțin și beau apă, îi povestesc despre telefonul doamnei Maria și despre mesajul ascuns in Biblie.

Fără prea mare ceremonial, Tata deschide cutia. E plină de pungi de plastic în care sunt hârtii, caiete groase, iar deasupra două plicuri. Unul e adresat Mariei, pe altul scrie ,,Celor care vor găsi această cutie”.

Adică nouă.

Cum și Tata a rămas fără grai, îmi șterg mâinile murdare de laterala pantalonilor, și cu degetele tremurând de emoție, rup laterala plicului și scot o hârtie pe care e scris citeț, după cum urmează:

,,Dragi oameni buni, care ați găsit această cutie în locul în care am îngropat-o eu spre păstrare. Din suflet vă rog să nu aruncați sau să stricați ceea ce ați găsit. În această cutie e povestea vieții mele, dovezi ale acesteia, care ar putea schimba vieți. Dacă acum citiți aceste rânduri, înseamnă că fie sora mea a murit, fie a înstrăinat casa. Dacă sora mea mai trăiește, vă implor să îi duceți cutia, ea locuiește...” și apoi e scrisă adresa doamnei Maria. ,,Sunt conștientă că ați putea citi povestea vieții mele și aveți binecuvântarea mea dacă vreți să o faceți. Adevărul iese întotdeauna la iveală, chiar dacă uneori mai târziu, și dreptatea se face întotdeauna, dar nu așa cum gândim noi că ar trebui să se facă. Dumnezeu are grijă de toate. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Vă încredințez viața mea. Ana”.

    -Zici că e un film toată povestea asta cu casa, își exteriorizează Tata gândurile. De când ați cumpărat-o, tot apar alte și alte lucruri, mistere, pasaje secrete.

    -Așa-i, tată. Nici nu-mi vine să cred. Când m-a sunat doamna Maria am crezut că aiurează.

    -Apropo de asta, ar trebui să o suni, să îi zici de descoperire. Ce-o să se bucure!

    -O să-l sun pe Hubbie prima dată, Tată. Să vorbesc cu el și să vedem ce facem. Să fiu sinceră, sunt foarte curioasă care e de fapt povestea Anei. Se pare că e ceva misterios. Doamna Maria mi-a zis că Ana a fost dată dispărută și declarată decedată cu zeci de ani în urmă. Deci, ce s-o fi întâmplat, de fapt?

    -Serios?

    -Da, păi doamna Maria a zis ca după ce și-a dat seama de mesajul din Biblie și a văzut când a fost tipărită Biblia, n-a mai avut strop de liniște.

    -E de înțeles. Acuma și eu sunt curios...

Prinși cu descoperirea, l-am pierdut din vedere pe Cody. Îl chem și apare, bineînțeles, voios, plin de pământ și cu chef de joacă. Pun cutia la adăpost de nasul lui curios, în casă. Mergem cu Tata să terminăm cu panourile, până ce nu se bagă domnul iar la strâmtoare. O să am timp să studiez acasă conținutul cutiei. Pardon, să studiem, că Tata a zis că și el vrea să afle povestea. În timp ce lucrăm, povestim entuziasmați. Tata recunoaște că e cel mai interesant proiect de care s-a ocupat vreodată. Cred și eu!

Terminăm treaba, încuiem casa, mergem direct acasă. Inițial, plănuiam să stau pe deal toată ziua, dar cu descoperirea asta... Îl sun pe Hubbie, care e plecat din localitate, cu niște treburi. Când aude povestea, mă pune să îi promit că îl așteptăm să ajungă acasă și abia apoi să deschidem cutia misterelor.

Greu, greu de tot e să aștepți, să ai răbdare, când te macină curiozitatea!