Casa de pe deal

Andrei

    -Ei bine, ce ziceți?

    -Continuă să citești, micuța mea!

,, Povestea mea e povestea unei fete obișnuite, dintr-o familie obișnuită. Am crescut înconjurată de simplitate și bun simț. Am avut parte de dragostea necondiționată a familiei. Tata și mama m-au sprijinit cu tot ce au putut.

Am descoperit de mică farmecul numerelor. M-a fascinat exactitatea și perfecțiunea matematicii. Mă jucam cu ea. Așa cum poate să-ți confirme mătușa ta  Maria, am fost un copil studios, cam retras și ciudat pentru alții. Am descoperit însă un prieten de nădejde în numere. Ele nu m-au trădat niciodată, iar logica, inspirată de matematică, mi-a servit la cele mai importante decizii din viață.

Am descoperit devreme că pot și îmi place să explic celorlalți, așa că m-am înscris la un liceu pedagogic. Anii au trecut repede. Am cunoscut un băiat cu câțiva ani mai mare decât mine, în ultimul an de liceu. La început, n-am vrut să-l bag în seamă, căci pe vremea aia nu voiam decât să avansez în meseria pe care mi-o alesesem. Dar i-am dat o șansă și s-a dovedit a fi cel mai minunat lucru care mi s-ar fi putut întâmpla. Am descoperit că matematica nu e totul și mi-am permis să pun deoparte rațiunea. Ne-am iubit nebunește, ne-am căsătorit. În fiecare zi mi se părea că trăiesc un vis. Era un om minunat, un prieten, un iubit, un tovarăș, confident și complice. Mi-a oferit totul. Eram totul unul pentru celălalt.

Însă nu am avut norocul să dureze. Un accident stupid și Andrei a dispărut pentru totdeauna.

Să încerc să cuprind în cuvinte durerea mea...ar fi imposibil. Nu am putut concepe că trebuia să trec de la totul la nimic...El era totul meu, iar fără el nu eram și nu era nimic. Sau cel puțin așa vedeam atunci lucrurile. A fost, fără îndoială, cea mai neagră perioadă a vieții mele. Cel puțin, a vieții mele de până atunci.

Am căzut în prăpastia neagră a depresiei. Mă simțeam ca o umbră, inutilă. Nu voiam să mănânc. Am slăbit îngrozitor. Voiam să mor, ca să fiu cu el. Mă temeam că dacă mă sinucid, nu o să-l mai întâlnesc niciodată, și poate gândul ăsta m-a salvat, în cele din urmă. Ai mei erau disperați, m-au internat și la un spital, cu gândul să mă ajute, dar vindecarea mea a venit sub forma unui vis.
Nu am de ce să mint sau să inventez așa ceva. De obicei, îmi dădeau somnifere, cu grămada, la spital. Eram în majoritatea timpului semi-conștientă. Nu mai țineam cont de zi sau noapte, de anotimp, lună sau zi a săptămânii. S-a întâmplat, însă, într-o zi, ca unul dintre pacienții internați acolo să se arunce de la etaj și să moară. A fost mare harababură, bineînțeles, eu habar nu aveam atunci ce se întâmpla, nici nu-mi păsa, oricum. Dar, cu harababura, am fost odată omisă la tratament, și a fost pentru prima dată când am adormit fără medicamente. A fost, totodată și prima dată după multă vreme când am visat ceva frumos. De obicei aveam coșmaruri despre moartea lui Andrei.
În fine, am adormit și am visat că eram cu Andrei pe deal, la casa bunicilor lui, pe care mi-a dat-o cadou de nuntă...”

Mă opresc să fac o pauză de citit și să îmi dreg glasul. Uite cum intră în poveste și casa-noastră-din-deal!

,,...ne țineam de mână, și Andrei mă privea de aproape. Știu că îi ziceam că am avut un coșmar teribil despre cum el a murit, dar ce mult mă bucuram că nu-i adevărat. Totul părea aievea, chipul lui, atingerea mâinilor, respirația. Andrei nu zicea nimic, doar m-a strâns în brațe. Mă simțeam iar fericită și în siguranță. Părea cât se poate de real, senzația era ca și cum ar fi fost acolo. Apoi mi-a zis că știe cât de mult îl iubesc, dar că nu mai poate sta, că trebuie să plece și m-a rugat să îi dau drumul, să îl las să plece. Mi-a zis că o să mă iubească mereu și că îmi promite că o să ne revedem, dar că acum e chemat altundeva. M-am trezit din acel somn și din acel vis cu sentimentul de pace și iubire. Parcă înviasem din morți. M-am ridicat cu greu din pat, fiind slăbită, și am chemat o asistentă. Am cerut de mâncare și țin minte că femeia s-a uitat la mine și și-a făcut cruce. Apoi a luat-o la fugă și a chemat doctorul. După ce am mâncat puțin, am vorbit cu doctorul. Nu i-am povestit despre vis - de fapt, cred că e pentru prima dată când îi spun cuiva despre el - dar am avut o discuție normală, din care i-am dat de înțeles că vreau să trăiesc.

Când am ieșit din spital, am realizat că trecuseră nouă luni de când murise Andrei. Am mai stat acasă cu concediu medical o vreme, apoi m-am întors la meseria pe care o iubeam din tot sufletul, lângă copii.

Apropierea de copii m-a vindecat. Mi-am dat seama că regretam un singur lucru mai mult decât moartea lui Andrei: faptul că nu făcusem un copil cu el.