Casa de pe deal

Fane

Am început să merg regulat să-l vizitez pe Andrei la cimitir. Uneori stăteam acolo ceasuri întregi, mângâind piatra de pe mormânt și vorbind cu el. Părinții se temeau că o să intru iar în depresie. Totuși, eu știam că nu va fi așa.

Pare ciudat să zic că cimitirul m-a făcut să îl cunosc pe Fane, dar așa a fost.

Mergeam de câteva săptămâni bune deja la cimitir. Mă așezam lângă crucea lui Andrei și pierdeam noțiunea timpului. Mă trezeam că eram amorțită sau înghețată. De vreo câteva ori, mi s-a părut că observ cu colțul ochiului că se uită cineva la mine, dar nu mă interesa. Apoi, într-o seară, am observat că era, într-adevăr, cineva, un bărbat, mai departe, care stătea nemișcat și cu ochii ațintiți spre crucea în fața căreia se afla.

Bineînțeles că nu am acordat atenție faptului. Dar când am observat că persoana e exact în același loc, de fiecare dată când eram și eu, m-a încercat un sentiment de milă. Mă impresiona felul în care stătea nemișcat, cu privirea ațintită, desprins parcă de lumea înconjurătoare. Cunoșteam sentimentul, fiindcă și eu fusesem așa.

Mai trecuseră câteva săptămâni și silueta de la mormânt era de fiecare dată acolo. Parcă făcea parte din peisaj. Se apropia iarna și se întuneca devreme. Era frig și pe cărarea ce cobora de la cimitir se făcuse o pojghiță alunecoasă. Ca de obicei, stătusem prea mult și eram înțepenită și înghețată de frig. Am strâns pe lângă corp haina ca să mă încălzesc și am pornit să cobor pe cărare. Vederea mea nocturnă n-a fost niciodată punctul meu forte, așa că n-am observat pe unde calc și am căzut grămadă. Șocul izbiturii m-a făcut să dau un țipăt. De undeva, din penumbra înserării, am zărit o siluetă oarecum familiară, care s-a apropiat de mine. O voce masculină m-a întrebat dacă sunt bine, dacă m-am lovit și dacă mă pot ridica. Apoi, s-a aplecat să mă ajute să mă ridic.

Am reușit să mă pun pe picioare, dar șchiopătam. Când am deschis gura să vorbesc, am realizat că mă bâlbâiam. Omul s-a oferit să mă ajute să ajung acasă cu mașina lui. Firește că m-am panicat, am respins oferta, am mulțumit pentru ajutor și, șchiopătând, am ajuns acasă. Când le-am povestit alor mei ce s-a întâmplat, au zis că nu mă mai lasă să merg la cimitir singură. Am râs și le-am promis că o să merg doar ziua. Și chiar așa am și făcut.

Silueta când era, când nu era. Uneori mă încerca un sentiment de tristețe când nu era. Foarte ciudat, nu? Faptul că era acolo, nu știu în ce fel, îmi dădea un fel de siguranță, de solidaritate. Cred că era pentru primele dăți după ce murise Andrei când îmi îndreptam atenția spre lumea din jur. Acasă mă străduiam din greu să nu mă dau de gol în fața părinților. Aveau și ei o vârstă, suferiseră mult alături de mine.

A venit iarna și devenea din ce în ce mai greu să stau la cimitir. Mergeam, dar doar în vizită. Apoi, vizitele s-au rărit. Durerea s-a mai estompat. Cumva, deși eram infirmă emoțional, am mers mai departe.

În primăvara acelui an a născut sora mea. Eram toți în culmea fericirii. Elena era o scumpete de fetiță, și mi-am intrat în rolul de mătușă. Adoram totul la ea, are frumoasă și cuminte. Viața mea a început să se învârtă în jurul fetiței. Soră-mea glumea și zicea că nici nu știe că are copil. Puritatea ei m-a făcut să uit de coșmarul prin care trecusem, și să-mi doresc tot mai mult să devin mamă. De la o vreme, am pus hainele de doliu deoparte, am început să ies cu Elena la plimbare, uneori împreună cu Maria, alteori doar noi două. Suferința prin care trecusem m-a făcut să realizez fragilitatea vieții, dar și frumusețea ei. Treptat-treptat, am început să devin mai sociabilă. Mergeam și la biserică în fiecare duminică, îl vizitam pe Andrei, dar durerea se estompase. În sfârșit, simțeam că trăiesc.

Era spre sfârșitul verii, într-o duminică, pe când ieșeam din biserică să merg la mormântul lui Andrei, când am observat că se uită cineva insistent la mine. Un bărbat în uniformă militară, care semăna vag cu cineva...dar nu aveam idee cine e. Am întrebat-o pe mama, care mi-a zis că s-ar putea să fie omul care m-a ajutat atunci seara la cimitir. Am trecut pe lângă el și ne-a salutat, am răspuns la salut și cam atât a fost, atunci.