Casa de pe deal

Primii ani

Am stat cu tanti Doina până prin februarie, apoi a început să mi se subțieze bugetul și trebuia să ies, să îmi caut ceva de lucru. Am făcut de toate în 1990: am vândut ziare, am vândut la tarabă, am făcut meditații la franceză  și la matematică cu elevi de liceu(eram la fel de bună la franceză ca la matematică). Puneam anunțuri că sunt studentă și dau meditații, și mai făceam un ban. Tunsoarea băiețească și silueta suplă îmi erau de folos.

Mi-am găsit o gazdă nouă, cam dubioasă, dar pe care o apreciam că nu stătea mereu după mine, ca tanti Doina.

Cam prin septembrie m-a chemat gazda la ea acasă și m-a întrebat dacă e adevărat că sunt studentă și că dau meditații. Ce puteam să zic, am recunoscut. Apoi mi-a zis ca are un băiat de 10 ani care nu se descurcă deloc la matematică, și că dacă îl ajut să treacă, pot sta gratis la ea în chirie. Am fost de acord, dar cu condiția să nu mai spună nimănui de mine. I-am explicat că nu vreau să afle careva de la universitate despre mine că predau la preț mai mic decât ei, că aș avea probleme, minciuni care păreau adevărate. Gazda a încuviințat și mi l-a prezentat pe Daniel.

Daniel a fost primul copil cu care am făcut miracole la matematică. Gazda era în culmea fericirii că băiatul ei, din aproape repetent, a ajuns al doilea pe clasă, și nu numai atât, dar ajunsese să îi placă matematica, fiindcă i-o explicam pe înțelesul lui. Cred că niciodată nu am mai primit atâtea laude sau mulțumiri. Dar fiindcă trebuia să îmi schimb mereu locația, în iunie 1991 m-am mutat în altă parte a Bucureștiului. Înainte să plec, m-am asigurat că Daniel primește un rezumat al matematicii pe care-l înțelege, așa că timp de trei luni, din martie până în iunie am lucrat intens cu el, i-am explicat toate noțiunile de bază din algebră și geometrie, am repetat și am exersat, iar peste ani am aflat că a ajuns el însuși profesor de matematică.

Din vara lui 1991 a început să mă roadă tare de tot dorul de Amelia și de ai mei. Câștigam destui bani încât să duc o viață decentă, dar la ce folos? Nu mă puteam porni să-mi fac un cont la bancă, nici măcar pe numele Martei, că mă temeam că buletinul ar fi putut fi  dat dispărut, iar eu prinsă.

Cam astea erau gândurile mele pe atunci, și cum nimic nu e întâmplător, mi s-au intersectat drumurile cu fiul unui bancher al acelor vremuri. Căuta o bonă pentru fetița lui de trei ani, soția lui era fiica unor diplomați africani, dar care avea apucături de bețivă și narcomană, nu îi prea păsa de fetiță. Am reacționat imediat și i-am dat numărul fostei mele gazde, pe care el o cunoștea, i-am spus că în studenție am fost meditatoarea fiului ei, lucru pe care aceasta i l-a confirmat, recomandându-mă cu căldură.

Ionel, că așa-l chema pe noul meu angajator, a fost de acord cu cererea mea expresă de a fi plătită cu bani gheață la sfârșitul fiecărei luni, și mai ales cu condiția de a lucra la negru. Primeam oricum de vreo trei ori mai mult decât primisem în învățământ, și aveam masă și casă gratis. Am petrecut patru ani frumoși în care m-am plimbat prin lume gratis cu familia lui Ionel, iar Rebecca, fetița lor, era un înger de copil. Nimeni nu m-a jignit vreodată în cei patru ani, ba, mai mult, am devenit prietenă cu soția lui Ionel și am ajutat-o să se pună pe direcție. Era o femeie foarte frumoasă, deșteaptă și capabilă, doar că îi lipsea încrederea în sine și-și  alesese un anturaj prost. Am susținut-o moral și a pus bazele unei case de modă de succes. Recunoștința ei s-a extins peste decenii, am rămas prietene pe viață.

Eram în București de câțiva ani și adunasem o sumă frumușică de bani, dar golul din inima mea de mamă nu mi-l putea umple nimeni, decât Amelia. Cu ajutorul lui Ionel, am schimbat aproape toți banii în lingouri de aur și mi-am rezervat o casetă cu valori la banca tatălui lui. Apoi mi-am luat rămas bun de la ei și prin iunie 1995 am pornit să-mi caut copila, să văd ce s-a ales din fosta mea familie.