Casa de pe deal

Revoluția

Ne mai învârtim puțin prin casă, apoi ne sună Tata că a ajuns. În timp ce adorm lângă Hubbie, simt o enormă recunoștință pentru că am o viață bună, lângă un om bun.

Somnul mi-e plin de coșmaruri izvorâte din cele citite. Mă trezesc de mai multe ori, speriată, apoi adorm adânc spre dimineață. Sunetul alarmei mă îndeamnă să mă cobor din pat, dar aș vrea să mai rămân. În cele din urmă mă convinge Cody să mă dau jos din pat, fiindcă în lumea lui nu sunt jurnale care îți dau coșmaruri, doar ritualuri zilnice de care se ține conștiincios. Energia lui e pozitivă și molipsitoare.

Începe o nouă zi, dar scopul meu, azi, e să ajung cât mai devreme acasă. Mai am destule de citit, povestea e interesantă, vreau să știu ce s-a mai întâmplat. După ce termin de citit povestea, o s-o sun pe doamna Maria. Merită să afle că nu s-a înșelat în legătură cu mesajul. Merită să afle adevărul. Sper doar să nu o doboare emoțiile.

La muncă e aceeași rutină. Reușesc cumva să termin, mă grăbesc înapoi acasă. M-a prins povestea Anei, bine de tot. Îmi fac treburile casnice în viteză, Hubbie mă ajută, apoi pe la vreo șase apare și Tata. Ne reluăm locurile din ajun, apoi deschid caietul unde pusesem un semn de carte și încep să citesc mai departe:

,,Am plâns cât am plâns, dar trebuia să mă îmbărbătez. Începeam o viață nouă. Depindea de mine cum o să trăiesc de acum încolo.

Am ajuns dimineața devreme la București. Nu cunoșteam orașul deloc, dar nici nu îmi păsa. Aici nu mai eram Ana, nevasta maiorului. Eram o femeie liberă. Am așteptat să vină vânzătoarea la chioșcul de ziare, am luat niște ziare și am căutat o cameră de închiriat la mica publicitate. Am stat vreo oră frunzărind ziarele, până la urmă am găsit ceva aproape de gară. Aveam nevoie de un loc de unde să pot fugi rapid, iar de aici puteam pleca aproape oriunde. Fără să renunț la deghizare, am căutat adresa din anunț, am dat un telefon. După voce era o femeie în vârstă, dar eu eram prudentă, pentru orice eventualitate. Am ajuns la adresă, era o doamnă singură, avea o cameră pe care o mai închiriase, iar prețul și condițiile erau de bun-simț.
I-am zis că încă nu știu cât o să stau acolo, dar pentru orice eventualitate, i-am dat banii în avans pentru o lună. A fost foarte încântată, mi-a mulțumit, apoi m-a invitat să o ajut să facă pregătiri pentru masa de Crăciun, căci dacă ar fi fost singură, n-ar fi făcut nimic, dar acum că am apărut eu, nu se putea fără masă festivă, zicea ea.

Înainte să ies, mi-am vopsit părul și m-am tuns scurt. Tanti Doina, gazda, m-a privit dezaprobator, apoi a zis ceva despre tineretul din zilele noastre... În fine, sigurii care m-ar fi putut da de gol erau ochelarii, dar cum era iarnă, mă ascundeam sub o căciulă și nimeni nu se uita la mine.

Am mers cu ea la cumpărături, am cumpărat de toate, inclusiv brăduț. La întoarcere mi-a zis cu satisfacție că de mult nu a mai avut ajutor la cumpărături, că va fi un Crăciun de neuitat.

De neuitat, a fost, dar nu pentru motivele pe care le credea ea.

Din 18, seara, a început să îi sune telefonul. O sunau rudele din țară, să o întrebe ce se întâmplă la București, după ce flacăra revoluției se aprinsese la Timișoara. Ea habar nu avea, așa că mă trimitea pe mine să merg prin oraș, să îi povestesc.

Am mers de vreo două ori, dar era jale. A doua oară am asistat la cum au bătut milițienii o fată până au omorât-o. M-am ascuns sub un gang întunecat, de unde vedeam iar de aproape bestialitatea oamenilor în uniforme. De data asta am vomitat până la epuizare. Când mi-am revenit cât de cât am luat-o înapoi spre gară, dar pe alt traseu. Bineînțeles că m-am pierdut, m-am trezit că am ajuns aproape de o mare de oameni care scandau, pe care îi urmărea miliția, armata...Am văzut multă violență și mulți oameni nevinovați, care au avut doar ghinionul să fie acolo, și acolo și-au găsit sfârșitul. Am găsit buletinele mai multor oameni, bărbați și femei, aruncate pe jos. Oamenii le aruncau ca să nu poată fi identificați de miliție. Mă gândeam cu groază oare câți oameni nevinovați trebuie să sufere și să moară.

Fără să gândesc, am adunat buletinele pe care le-am găsit aruncate și chiar mă gândeam, în naivitatea mea, să mă duc să le predau la vreo secție de miliție după ce se vor termina toate...

Dar am observat că mulțimile se agitau tot mai tare, apoi am auzit sunetele de împușcături. La început nu mi-am dat seama ce se întâmpla, dar instinctul m-a îndemnat să mă ascund. Am nimerit în scara unui bloc modest, unde am stat ascunsă câteva ore.  Până la urmă, m-am urcat până pe acoperiș, să caut un reper după care să mă ghidez ca să ajung înapoi la tanti Doina. Am zărit departe șinele de cale ferată, mi-am luat câteva repere, am coborât cu gândul să plec. Dar nu puteam, securiștii făceau razii prin scările de bloc, căutând revoluționari. Credeam că s-a zis cu mine, că am scăpat de o moarte ca să dau de alta, dar s-a deschis o ușă la etajul trei și cineva mi-a făcut semn să intru.

O bunică cu doi nepoți mi-a făcut semn să tac și mi-a arătat un șifonier în care să mă ascund. Prin ușa întredeschisă a șifonierului am auzit tropăituri, bocănituri în ușile vecinilor, dar la ușa noastră n-a bătut nimeni, n-a venit nimeni. Pe la vreo 10 seara, bunica m-a scos din dulap, ne-am îmbrățișat, i-am mulțumit. Biata plângea că nu i-a mai văzut pe fata și ginerele ei de când au început ostilitățile. I-am zis că și eu am o bunică cu care locuiesc în zona gării, i-am zis că m-am mutat recent să am grijă de ea și că m-am rătăcit când mă întorceam. Ea nu avea telefon, dar cunoștea pe cineva din bloc care avea și ar fi vrut să meargă să le ceară voie să dau un telefon, dar am oprit-o, i-am zis că eu credeam că toate telefoanele sunt ascultate(și nu greșeam prea mult).

Spre dimineață au ajuns acasă fiica și soțul ei, am stat până a doua zi cu ei, m-au tratat ca pe un membru al familiei, era o atmosferă incredibilă de fraternitate.

Într-o ocazie când am intrat la baie, am desfăcut buletinele pe care le-am găsit pe stradă. Unul era al unui bărbat de 25 de ani, altul al unei femei de 45, iar al treilea al unei femei de 33 de ani, Marta Ionescu. Am decis acolo, pe loc, că numele meu, de acum încolo, va fi Marta. Buletinul mai avea valabilitate destulă, iar eu puteam funcționa ca altcineva de acum încolo. La preschimbarea lui poate voi avea probleme, dar oricum nu aveam de gând să stau prea mult timp într-un loc. Și culmea coincidenței, Marta purta și ea ochelari!

Ginerele gazdei m-a ajutat să ajung înapoi la tanti Doina. Nici în ziua de azi nu știu cum se numește omul acela.