Casa de pe deal

Sub casă

Zilele au continuat așa cum au fost și până atunci, cu deosebirea că acum, de fiecare dată când aveam timp liber mergeam la casa noastră din deal, să mai facem câte ceva. Hubbie și socrul meu au scos și dulapul de bucătărie din casă, au evaluat hornul și au concluzionat că e în stare destul de bună încât sa mai poată fi folosit. Că sa scape de gura mea, Hubbie a fost de acord sa scoată podeaua de lemn și sa toarne beton, peste care ulterior să putem monta o pardoseală mai ușor curățabila. Bineînțeles că asta a însemnat mult efort și ceva bani, dar a fost ceva la care am participat chiar și eu și mi-a făcut placere!

În cămară am avut surpriza sa descopăr curățenie și ordine, puține vechituri, iar peretele părea zugrăvit mai proaspăt. I-am cerut părerea lui Hubbie, iar el a zis că e probabil așa fiindcă acolo nu a ajuns atât de mult fum, ca în cameră, de la sobă...Se prea poate. Într-un colț al cămării era un butoi mare de tot, cu care nu prea știam ce sa facem. Ca sa îl poată scoate, Hubbie a scos ușa din balamale, a crestat din tocul ușii și din butoi! Cu greu, a reușit să îl rostogolească afară. Acum, cămara părea mai mare! Un geam mic, deasupra colțului unde fusese butoiul, aducea o dâra de lumină în acel loc întunecos.

Mi-am zis că acolo urmau sa fie făcute niște schimbări și m-am avântat sa deschid geamul...

M-am trezit că podeaua se duce de sub mine, mai bine zis, că se crapă sub mine, și-am căzut...

Nu foarte mult...

Vreun metru și jumătate? Doi?

Am aterizat, dacă pot spune așa, pe ceva moale. Habar nu am ce e acel ceva, fiindcă e întuneric beznă, iar eu ma simt ca o cartita în tunelul ei... senzația de claustrofobie e copleșitoare. Îmi adun toate puterile sa strig după ajutor, dar niciun sunet nu-mi iese din gât.

Noroc ca zgomotul căzăturii i-a atras atenția lui Cody. Alertat, se poziționează lângă gaura prin care căzusem și latră de mama focului. Hubbie se apropie de Cody, pășește cu grijă spre gaură...

-Să nu vii mai aproape! Am căzut prin podea aici, jos!

-Ești bine? Te-ai lovit?

-Păi nu știu dacă m-am lovit, am căzut pe ceva moale, deocamdată nu mă doare nimic, dar nici nu văd nimic, e beznă aici! Scoate-mă de aici, te rog!

-Rezista câteva minute, sa aduc o lanterna și o scară! Vin după tine!

În tot acest timp, Cody latră ca un apucat. Mie, însă, nu-mi pasă, lătratul lui e ca o cărare, auditiv vorbind, spre lumea de deasupra. Când o sa ajung acasă îi dau toată punga de biscuiți, mă gândeam.

Convinsă acum că sunt întreagă, pipăi cu mâna în jur. E evident ca sunt într-un soi de beci, la subsolul cămării. Dar nu înțeleg de ce s-ar fi străduit cineva să sape un beci la o casă, dar n-ar fi pus și o cale de acces la el?

Si pe ce căzusem?După toate probabilitățile, e o grămadă de ceva lucruri vechi. Se simt moi și scârboase. Ugh! Încerc să mă mișc, dar un junghi în gleznă îmi taie elanul. Hopa! Sper că nu mi-am stricat ceva! Oare nu mai vine odată Hubbie cu lanterna aia?

După ceea ce mi se pare o eternitate, văd o rază de lumină care coboară spre mine. Hubbie a prins lanterna pe o sfoară și o coboară spre mine. Cody nu s-a oprit din lătrat, așa că de-abia ne putem înțelege. Prind lanterna, zic ceva, dar Hubbie nu mă aude, el zice ceva, dar eu nu aud. Cody ne asurzeste. Hubbie face ceva, că nu îl mai aud pe Cody. Bun! Să văd și eu unde sunt!

La lumina lanternei, fac ochii mari. Sunt într-o încăpere largă, mult mai largă decât cămara! La naiba pare mai mare decât toată casa! Cea mai apropiată descriere ar fi o cramă. Și da, căzusem pe o grămadă de haine adunate fix acolo. De parca cineva știuse că se poate cădea aici din cămară, fix în acest punct!