Legături nebănuite

POVESTEA ALEXANDREI

Alexandra se aruncă în mașină și trânti, furioasă, portiera. Îi căzuse iar în plasă tatălui său, de parcă nu i s-ar mai fi întâmplat! Cât de fraieră putea fi? După toți acești ani, mai avea speranța c-o să se schimbe!

Alexandru, tatăl ei, cel pe care acum îl numea cu dezgust „bătrânul", fusese un om mereu nemulțumit de ea. Mama ei murise după ce-o născuse, iar pentru bătrân ea era o veșnică amintire a celor două mai mari eșecuri din viața lui: pierderea soției și faptul că n-avea un băiat.

Alexandra resimțise dureros toată viața ei frustrarea bătrânului și lipsa afecțiunii. Când fusese mică, mai mergea cum mai mergea. Plângea mult, apoi se resemna și trecea peste. Dar de când crescuse și trăsăturile de femeie începuseră să i se dezvolte, parcă un demon îl posedase pe bătrân. O certa, o critica, o ironiza ori de câte ori avea ocazia. Mereu îi spunea că nu-i destul de bună, că poate mai mult, că se putea mai bine...

Ajunsă la majorat, se decise să plece de acasă. Îi ajunseseră 18 ani de certuri și reproșuri nefondate. Profită de lipsa tatălui, își făcu bagajul, apoi, cu ceva bani în buzunar și cu un taxi, plecă de acasă. Nici telefonul nu și-l luă. Voia să meargă undeva unde să fie doar ea, Alexandra, pur și simplu, fără aura de glorie dată de numele tatălui ei, dar mai ales fără să i se spună în fiecare zi cât de dezamăgitoare era ca fiică.

Urcă în primul autobuz care avea destinația la sute de kilometri distanță, apoi, ajunsă acolo, își găsi imediat o garsonieră și un loc de muncă. Era secretară la un cabinet de psihologie din apropiere și se descurca bine, era serioasă și lumea o plăcea. Lucrurile merseră bine câteva săptămâni, până ce se trezi în fața ei cu...bătrânul. Rânjind satisfăcut că o găsise, o chemă deoparte și-i spuse să aleagă ce avea de gând să facă cu viața ei: fie să se întoarcă acasă, la el, fie să se considere deja orfană de ambii părinți, dar și de moștenire...

-N-am nevoie de banii tăi!, îi spusese ea înfuriată la culme. Pot să mă descurc și singură! N-am nevoie de tine să îmi reamintești în fiecare zi ce creatură groaznică și nerecunoscătoare sunt! Să mă privești cu dispreț și să mă simt incompletă numai fiindcă ce am în chiloți e diferit de ce ai tu sau oricare alt bărbat din lumea asta! Nu o să stau cu capul plecat în fața ta, fiindcă n-am greșit cu nimic! Nu e vina mea că m-am născut femeie, nici că a murit mama! Dar, cumva, totuși, ai reușit să faci să mă simt vinovată pentru tot ce nu ți-a convenit vreodată ție! Ei bine, m-am săturat! N-ai decât să te duci și să stai singur în coliviile tale aurite! Eu una, sigur nu mă-ntorc. Nu mă interesează cu ce vrei să mă șantajezi! Du-te și freacă-ți averea și compania, pe care, apropo, TU ai ruinat-o, nu eu! Cel puțin știu că de asta n-o să poți mă acuzi tot pe mine, slavă-Domnului! Adio, tată, și nu mă mai căuta!

De când o știa, nu-i vorbise așa niciodată. O privi parcă pentru prima oară, remarcând cât de frumoasă era, cât de mult semăna cu mama ei, cât de bătăioasă era, întocmai ca ea. Înghiți în gol și plecă fără să spună vreun cuvânt. Știa că tot ce auzise era adevărat.

La rândul ei, după ce bătrânul plecase, Alex începu să tremure incontrolabil. Se scuză de la Ben, șeful ei, apoi se retrase o vreme la toaletă, unde plânse cu hohote, înăbușindu-și suspinele cât de bine putea. Apoi se ridică, își drese ținuta, se spălă și se privi în oglindă. Îi spusese ce ținuse în ea o viață! Gata! Se rupsese de el, în sfârșit! Reușise! Își refăcu machiajul , apoi inspiră adânc și-și continuă ziua de lucru ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ambițioasă, se înscrise la facultate. Singurul care știa cine era ea de fapt era Ben, care acceptase fără rezerve să păstreze secretul, mai ales că auzise fără să vrea tot ce-i spusese biata fată bătrânului (fereastra îi era deschisă când se întâmplase). Tot el o ajută să își găsească un ritm de lucru convenabil, astfel încât să facă față și la facultate și la muncă.